Ortacul

Schiopatand de o saptamana-ntreaga,

Schiloditul om mai mereu se intreaba,

C ear fi putut sa faca cu durdulia desaga,

Daca trupul suferind ,n-ar fi fost tarat de-o gloaba.

Mintea se rasfrange la timpul bataliei,

Cand altminterea vag isi aminteste,

Ca in valvataia crancena,el luptase vitejeste,

Sa castige o existent mai bogata-n veselie.

Scopul urzit de acel bandit vanjos,

Nu fu de neluat in serios,

Si luptand ca un vulture manios,

Si-a facut dusmanii  sa ramana in fata lui mai prejos.

Traiul greu il manase spre viforul incaierarii,

Spre a culege roade sufletesti mult cumpanite,

Faptele bravest ale luptatorului,ii aduse laudele maririi,

Si luase asupra-si forta mortii cumplite.

Obrazat,spintecat in noroiul desantat,

Ortacul a cazut cu o grava scobitura,in genunchi aninat,

Strigand din plamanii trasi,un scancet innecat,

Lozinca taranului dezumanizat.

Ca un emisar al mortii ,din inima ortacului zvacneste,

Un ultimo puls ,menit sa redea,

Esenta existentei,,in timp ce creste,

Suferinta omuluimutilat de tiranie si care candva de ea radea.

Invinetit de frigul insingurariisi al neputintei,

Ortacul ia drumul caintei,

Si asemenea unui bivol intaratat,

Nu se lasa in ceasul mortii imp-ovarat.

27.11.2012