Flacara

Flacăra

Într-un colt de pădure arămie,

Se aude un vâjâit de vreascuri,

Ce trosnesc în urechile Măriei,

Ca şi zăngănitul ascuţit de linguri.

Vântul îi înlesneşte pasul,

Şi ea uşor se lasă pe un butuc,

Îa în mână un topor asemenea unui haiduc,

Şi aşchiază cu îndemânare trunchiul.

Fată fiind, Măria se uită atentă,

Şi observă că lucrul pe care îl face,

Devine treptat o fâşie de lumină curentă,

Aprinzându-o, se transformă într-o lucire ce se desface,

În mii de licurici aprinşi,

Care împroşcă împrejuru-i scăpărici,

Flăcărelele roşiatice fac mirajul unor rugi focoşi,

Şi se desfac curând în jocuri de măscărici.

Contemplând la a sa muncă, Măria cugetă,

La durerile trunhiului care a prins viaţă în a sa mână,

Şi prin insuflarea unei vrăji de zână,

A aprins în mii de flăcărele, actul luminării cu har înzestrată.

Treptat,  prin rumoarea vântului,

Licărirea focului se traspune în mijlocul codrului,

Arămiul acestuia se înglobează cu nuanţa cerului,

Şi măreţia rămâne doar a lui, a peisajului.

Măria iese din lumina reflectorului natural,

Se transpune în atmosfera cadrului uman,

Se reîntoarce în mediul urban,

Şi redă prin poezie glasul flacării, păstrat în suflet magistral.

25.11.2012