Lumina

Lumina

De acolo,  din desişul de făget,

Răsare printre ramuri semeaţa lună,

Ce în zi de primavară îşi revarsă lumina,

Peste a codrului univers, neliniştit la această oră de un anume răget.

Ca o zână fâşneaţă, ea dăruieşte cu ale sale raze,

Tuturor acelora care o cercetează, dulci fioruri,

Ce fac să tresalte de bucurie până şi glasul unei berze,

Venită să-şi facă rondul din alte friguroase locuri.

De pe iaz, lumina lunii face ca omul să fie un oştean,

Al cetei de îngeri venţi lângă dânsul să preaslăvească,

Tot ce-i frumos în lume, cu armuri dezgolite de acel viclean,

Ce jinduia să cucerească cu a sa răutate, fiinţa omenească.

De la fereastra casei de lut, razele luminoase pătrund mai profund,

Parcă s-ar închina la cei din casă,

Şi aceştia la rândul lor să iasă,

Să admire tot ce luna , cu a sa mărţie, îl face scund.

Întreaga natura vibrează în tăcerea nopţii luminate,

Freamătă la magica trăire a vederii-n feerie,

Arborii par că se pleacă mai supuşi ca niciodată în faţa ei,

Şi vor să îi arate cât le e de bine când florile sunt tăcute.

Numai regina-nopţii domneşte între flori,

Şi se preumblă printe arbori cu o mantie parfumată,

Îşi înviorează ale sale petale cu lumina curată,

A lunii care acum se arată mai protectivă, înainte de ivirea zorilor.

Dar mai are ceva timp să domneasca peste lumea în visare,

Iar din casele de lut, se aude în taină şuşotind,

Şoaptele  de iubire dintre doi tineri ce trăiesc acum cu nepasare, Aşteptănd uniţi să răzbată soarele în zori, rotund.

Aşa cum era de aşteptat, noaptea pare că şi-a lăsat,

Ale sale lumini tulburatoare peste a satului suflare,

Şi venindu-i rândul soarelui să-şi întâlnească sora, simte o supărare,

A înlăturat încet orice arc de lumină ,ce de la luna cerul a fost pătat.

Noaptea, lumina de la lună este divină,

Dar săracii oameni, speriaţi de cel viclean,

S-au răsculat cu toţii împotriva nopţii , ca si o albină,

Aşteptănd cu nerăbdare soarele să fie pe cer , ca şi un vrednic oştean.

8.01.2013