Confesiune-Mihai Eminescu

Confesiune-Mihai Eminescu

 (Arătând un cran.)

Aceia este lumea... de-o sfaram ­ e sfărmată.

De sfaram pe vecie acest idol de lut

Eterna pace-ntinde imperiul ei mut

Si soarele pe ceruri se-nchide ca o rana

Ce arde-n universul bolnav de viata vana.

Si marea tace-nceata; cantau strigoi; miscare;

O noapte condensata, in veci nepieritoare,

Ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne ­

Povestea linistita a mortii cei eterne...

Nu vezi ca desi chipu-mi arat-a fi de gheata,

Un vis al meu caldura-i, lumina si viata?

V-am inselat, nemernici, v-am inchegat in vreme,

V-am aruncat in viata plecati sub anateme

Sa va urati din leagan, sa v-omorati in vain,

V-am semanat in spatiu pe voi samanta Cain,

Sa curat am vrut sanu-mi de tot ce-i crud, spurcat

Si pentru voi anume creai al vietii iad.

Si sa va-nsele vecinic l-am imbracat frumos

Cu nopti senine-n stele, cu soare auros.

In samburii durerii eu pus-am fericire,

In vicii am pus miere si in pacat zambire.

Tot ce-aspirati in lume, toate-au acelasi fine.

In mantie de rege m-am imbracat pe mine

Si de va-ntindeti mana dup-a mea umbra-avara,

Las mantia sa-mi cada si ma revedeti iara.

Coroana, aur, glorii, cantare si comori,

Istorie si nume, iubire si onori

Sunt basmele ce-nconjur, razande, chipul meu:

Atingeti-le numai si veti vedea ca-s... eu.

Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge...

Am zugravit in ochii-ti semanaturi de stele.

Moarte si nemurire sunt numai umbre a mele.

Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul.

El va arata iadul, imperiul, Olimpul

Si cu mandrie poarta a veciniciei masca

Cand mama lui e-o clipa, care cand sta sa-l nasca

Il si ucide. Totusi, in clipa suspendata,

Daca din noapte-eterna o fiinta se arata,

El vede cer si stele, oceanul, universul;

El nu-mi zareste ochii, el nu-mi aude mersul

Ce-l sperie ­ trecutul ­ gigant cu visuri sumbre.

Viitorul gol, nimica si umbra unei umbre.

A clipelor cadavre din carti el sta s-adune,

In petice de vreme catand intelepciune.

Ce inteles au ele... ce este a lor fire?

Nimicnicie, umbra, mizerie, pieire.

Nu vrei s-asculti de mine. ­ Nu stii s-asculti. ­ Mi-e mila.

Nu este dat ca omul cel muritor, in sila

Sa poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita,

Sa duca-n piept durerea ­ aceea ce menita

A fost ca sa o poarte o omenire toata,

Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfarmata

In mii bucati, ca astfel sa o puteti purta.

Nefericite- iata confesiunea mea.

Eminescu e poetul naţional şi expresia integrală a sufletului românesc pentru că ne-a dat de lucru pentru sute de ani, până va secătui mitul său viu, o dată cu dispariţia neamului românesc", spune eminescologul Theodor Codreanu. Legea lui Eminescu, care ne rămâne, e simplă: "Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea braz­dei, a ţărânei, ci iubirea trecutului?".

Unul dintre marii clasici ai literaturii romane si unul dintre cei mai de seama romantici europeni, Mihai Eminescu a creat o poezie de un profund lirism în care a dat glas sentimentelor de tristeţe pentru trecerea timpului. Eminescu a recuperat temele tradiţionale ale Romantismului european, gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională.Poetul avea o bună educaţie filosofică, opera sa poetică fiind influenţată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant.

Filosofia lui Eminescu pare a fi pesimistă, totuşi, aceste accente pesimiste trebuie înţelese în primul rând ca o caracteristică a romantismului- fiind numit ultimul mare romantic european, în al doilea rând în lumina sublimelor rugăciuni pe care le-a scris, precum şi în legătura cu celelalte referiri la valorile religioase ale credinţei şi tradiţiei ortodoxe. Eminescu şi-a direcţionat eforturile spirituale pe ideea de echilibru, reacţionând şi la bucurie şi la nefericire, înţelegând să opună Marii Treceri primatul faptei dăinuitoare. Eul problematic, apăsat de conştiinţa precarităţii făpturii supuse curgerii vremii, poetul se situează în proximitatea neantului. Eminescu depăşeşte tot ceea ce este înfăptuire până la el în lirica noastră, pentru a se avânta colo de pragul ştiutului, lăsându-se rostit de făptura poeziei.

Din categoria creaţiilor lirice în care sentimentele exprimate sunt copleşitoare, face parte şi poezia “Confesiune”al cărei ton jalnic îl răscoleşte pe orice cititor. Ca în orice operă lirică apare şi aici prezent eul liric în postura maturului care regretă trecerea timpului şi se confesează, dovadă fiind formele pronominale de persoana I singular “ m”,”a mea”,”mi”, de per­soana a II a, “v-“,”vă”, “pe voi”, “ţi”, si verbele folosite la persoana I, singular:”am înşelat”, “am închegat”,”am aruncat”,”am semănat”,”am vrut”,”am îmbrăcat”,”am pus”,”zugrăvit”,”am născocit”, creând astfel un liscurs adesativ.

Publicată în 1874, în “Convorbiri literare”, poezia “Confesiune”, aparţine genului liric, în care  sunt exprimate direct sentimentele poetului, ale eului liric, dintre care cel dominant este tristeţea, determinată de trecerea ireversibilă a timpului. Cea dintâi mărturisire lirică eminesciană a fost oda, “La Heliade”, publicată în Familia, în 1867. Elogiindu-l pe I. H. Rădulescu, Eminescu îşi mărturiseşte predilecţia pentru poeta vates sau poetul cetăţii, capabil să sintetizeze în cântarea sa, năzuinţele, idealurile, dar şi suferinţele unui întreg popor.,

Titlul reprezintă o simbolistică a  scrierii literare care cuprinde mărturisirea unor gânduri și sentimente legate de viața intimă a autorului.Termenul de “confesiune”, este îngrădit în universul lirismului subiectiv adresat lectorilor.Această structură lirică dezvoltă capacitatea poetului de a trăi simultan pe două dimensiuni ale timpului, cea a timpului mărunt al omului, al vieţii individuale, al istoriei, şi cea a timpului mare, a macrotimpului, timp mitic..., capacitate care stă în spatele aparentei contradicţii dintre aspiraţia superioară constantă a lui Eminescu către absolut şi inserţia lui pătimaşă în actualitatea cea mai acută, atât de vizibilă mai cu seama în opera lui târzie. Este evidenţiată aspiraţia spre absolut - coordonată a fiinţei umane în raport tensionat cu fiinţa lumii şi cu timpul în creaţia eminesciană, care defineşte implicarea lui Eminescu în plan social-istoric, preocuparea sa era afirmarea identităţii şi unităţii românilor.

Eul eminescian îşi începe confesiunea arătând lumii întregi, cu ajutorul pronumelui demonstrativ de depărtare “aceia”, universul lumii pe care îl descrie în manieră literară, pe parcursul versurilor poeziei “Confesiune”.

Enunţul concluziv “aceia este lumea”,este partea structurală care deschide tărâmul relatărilor ce frământă fiinţa eului .Eul poetic dă glas frământărilor lăuntrice din a căror conţinuturi extrage explicaţii menite să potenţeze adevărul.Nemulţumit de statutul infect al lumii în  care vieţuieşte, eul încearcă să demoleze temelia acesteia, dar constată că ea era de mult prădăluită, sfărmată.Convingerile ideatice ale eului sunt susţinute de ipoteze teoretice, bazate pe raportul cauză-efect, încât dacă încearcă să sfarme pe vecie fiinţa umana, rezultatul muncii sale este instalarea păcii peste imperiul mutual “eterna pace-ntinde imperiul ei mut”.Dispariţia fiinţei umane are implicaţii directe asupra mediului celest, care are ca rezultat restrângerea razelor soarelui asemenea cuagulării sângelui în jurul unei răni “şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană”.În tonul eului se resimte o dâră de pessimism, făcând referire la straja solară care inundă cu al său focar, universul infect al vieţii zădărnicite.Metafora “ce arde-n universal bolnav de viaţă vană”, amplifică nuanţele groteşti ale vieţii nepromovate în spiritual valorilor morale.

Trecând de la detaliil celestului, poetul se opreşte asupra problemelor terestre, pe care le cercetează cu o acută atenţie pentru a scotoci dedesubturile pământului.Constată cu tristeţe că farmecul maritim este oprimat de tăcerea mării, care nu-şi mai etalează pe falezele vieţii umane cântările adâncului “şi marea tace-nceată”.Pământul este cuprins de cântecele strigoilor, care au acaparat cu a lor înfăţişare, încordarea motrică a fiinţei, creându-se împrejur, starea de mişcare,de agitaţie “cântau stigoii, mişcare”.Apare motivul romantic al strigoilor pentru a fluidiza universul morbid ce urmează să fie descris în versurile următoare.Epitetul “noapte condensată” precizează concret realitatea în care se conturează confesiunea lirică.Analogia nopţii preapline de semnificaţii, cu veşnicia nopţilor din sicriu, din groapă, din caverne, contopeşte într-un ansamblu funebru elementele narative ale “morţii cei eterne”, încât liniştea poveştii te transpune întru totul în cadrul gândurilor funeste.

Eul i se adresează cititorului ca unui cunoscut, cu ajutorul verbului , la formă negativă “nu vezi”, persoana a II a,singular, pentru a arăta importanţa  pe care o deţine personalitatea eului, încât, chiar dacă chipul i-ar fi zugrăvit cu gheaţă, speranţa călăuzitoare către căldura interioară, umană, spre lumină, spre viaţă este pendulată de vivacitatea propriului vis “un vis al meu căldura-I, lumina şi viaţa”.Tonul marturisirii sale are valenţe antagonice, învelite în sentimente de ură, dispreţ, pentru că eul liric se adresează acelor “nemernici”, care distrug digurile unei vieţi normale, fireşti.Eul li se adresează acelora care au în mână frâiele puterii şi învăluiţi de deşărtăciunea principiilor lor, au fost înşelaţi de puterea creativă a eului, încât acesta le-a contopit în hrisovul istoric al timpului “v-am închegat în vreme”, le-a întemniţat viaţa sub povara excluderii din societatea activă, anatemizându-I “v-am aruncat în viaţă plecaţi sub anateme”.Eul a semănat în sufletele adversarilor ura , dispreţul pentru momentul naşterii lor “să vă urâţi din leagăn”, blestemându-i cu păcatul omuciderii “să vă omorâţi în vain”.Metafora “v-am semanat în spaţiu pe voi, sămânţa Cain” evidenţiază interioritatea creativă a eului care deţine funcţii demiurgice, pentru a se deservi proiectării inamicilor în spaţiul terestru ca existenţă, cu rădăcinile împământenite din sămânţa lui Cain.Caracterul de confesiune este suţinut de prezenţa pronumelui personal, neaccentuat şi accentuat, persoana a II a, plural, “v”,”vă”,”pe voi”, enunţat în imaginea poetică de înlăturare a perdelei mişeliei contemporanilor poetului.Prin inversarea structurii verbale “să curăţ am vrut”, creionează particularităţile spiritului eului, menite să îndepărteze din jurul său, din universal lumii sale, tot ceea ce este abject, nematurizat “să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat”.Rezultatul dorinţei sale fu crearea condiţiilor de viaţă din vălmăşeala, din vrajba iadului, încât “ pentru voianume creai al vieţii iad”.

Mărturisirea sa farmecă prin conotaţiile conţinuturilor enunţate încât dezvăluirea scopului lucrării sale produce panică în rândurile nemernicilor.Înveşmântarea iadului cu ţesături, cu intrigi frumoase reprezintă cadrul perfect pentru a acapara sufletele benevole în cursa aruncării asupra acestei frumuseţi, menită să facă mirajul unei veşnice înşelăciuni sufleteşti şi împodobită de un celest senin, aurită de soarele doldora de lumina prăpastiei “şi să vă înşele veşnic l-am îmbrăcat frumos/cu nopţi senine-n stele, cu soare auros”..Tabloul cosmogonic se conturează în această confesiune lirică în parametrii trăirilor dureroase, încât eul liric asemenea demiurgului, sădeşte sâmburele fericirii ”în vicii am pus miere şi-n păcat zâmbire”.Crează o răsturnare a datului firesc pentru a prejudicia sufletele viciate ale inamicilor săi, încât această lovitură din partea eului converge către o gratuitate a săvârşirii păcatului preschimbat în zâmbet. Răzbunarea eului pe aceia care au decongestionat sistemului universal al umanităţii şi normele morale, s-a manifestat în spaţiul pământesc al suferinţelor, al patimilor, încât acestea fiind înglobate în armătura sufletească , interactivitatea lor propulsează către indicele  de confort al iadului.

Tragismul versurilor se acutizează în percepiţiile realităţii supuse aceleiaşi monotonii, încât aspiraţiile adversarilor săi vor fi năruite sub mormântul tragicului sfârşit al fiecăruia “tot ce aspiraţi în lume, toate au acelaşi fine”.Încurajat de finalitatea existenţei vremelnice a adversarilor, eul se proclamă rege, îmbrăcând mantie domnească şi ameninţa lumea peste care domneşte, cu afirmaţia dacă cineva va îndrăzni să se arunce asupra umbrei sale avare, atitudinea eului va fi aceia de a desface intenţionat mantia, scoţându-se în evidenţă importanţa pe care o deţine eul poetic în rândul celorlalţi ”las mantia să-mi cadă şi să ma revedeţi iară”. Revederea sa de către ceilalţi se conturează prin intermediul elementlor ce l-au cristalizat în atenţia timpului, adică prin “ coroană, aur, glorii, cântare şi comori/istorie şi nume, iubire şi onori”.Toate aceste aspiraţii la triumful regesc sunt edificate în basmele, în propovăduirile orale ce-l înconjoară , ce se ţes  în jurul chipului râzând al eului poetic, la a căror atingere de către inamici, are ca rezultat întregirea evidentă a fiinţei eului.Îndemnul eului rostit acelor contracandidaţi la statutul de rege, premeditează înfăţişarea eului, accentuată sub auspiciile confesiunii eului “atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s ..eu”.Finalitatrea dobândirii puterii regale de către eul poetic are ca scop etalarea onorurilor cu care acesta  se preaînalţă deasupra distrugătorilor de valori morale.Firul relatării răzbunării sale se canalizează pe traiectoria istorică, din a cărei plinătate se extrag fraze cu conţinuturi a căror particularităţi răvaşesc sufletele goale ale inamicilor eului “din frazele istoriei mirosul meu v-atinge”.

Eul liric îşi extinde puterea însuşindu-şi evenimentele istorice, receptate olfactiv de afectul adversarilor, care suspină după dramul de mărire. Conturarea statutului demiurgic al eului se realizează cu ajutorul  verbului la perfect compus “am zugrăvit”, şi al metaforei “ am zugrăvit în ochi­-ţi semănături de stele” elogiată de caracterul confesionar al discursului eului, întărit de pronumele neaccentuat “ţi” din sintagma “ochi-ţi”.Această metaforă subliniază  valenţa atotştiitoare a demiurgului eminescian care a plăsmuit în sufletul adversarului numai suferinţă .Eul poetic şi-a atribuit idealurile intangibile  de către minţile commune “moarte şi nemurire sunt numai umbre ale mele”.Astfel, în finalul discursului său ameninţător în faţa duşmanilor, eul le mărturiseşte că el este deţinatorul a două calităţi demiurgice, moartea şi nemurirea,care apar ca umbre personale, ceea ce îl distinge de restul lumii .

Înlănţuirea confesiunii lirice se distinge în cadrul versurilor în care este revelată tema romantică a timpului.Eul liric, în calitate de făuritor al noului univers, le mărturiseşte adversarilor că iţele înşelăciunii le-a încolăcit cu fuioarele timpului, acel rege care stapâneşte toate împărăţiile, prezentate tuturor cu mândrie “el vă arată iadul, imperiul, Olimpul”.Temporalitatea este acoperită de “a veciniciei mască”, încât mama sa este percepută în intervalul unei clipe, a cărei finalitate include atât naşterea cât şi moartea timpului.Această comparaţie a timpului cu mama procreatoare “când mama lui e o clipă”, conduce către imboldul conştientizării infimităţii durabilităţii acestui interval de timp perceput de mintea umană “care când stă sa-l nască/îl şi ucide”.Concesia acestei mărturisiri elucidează asupra unui fapt petrecut în cadrul “clipei suspendate”, condiţionat de existenţa unei fiinţe provenite de pe tărâmul nopţii eterne.Timpul, ca observator al celestului şi al terestrului revărsat în candoarea conţinutului metaforic “el vede cer şi stele, oceanul, universal”, acesta nu dispune de capacitatea de a pătrunde în interiorul fiinţei lirice , a profunzimii ochilor, a adulmecării în zgomotul paşilor care îl sperie “el nu-mi zăreşte ochii /el nu-mi aude mersul”.Timpul, aflat sub cleştarul clipei suspendate înmărmureşte în faţa trecutului, resimţit ca un “gigant cu visuri sumbre”, dar se descătuşează de sub povara trecutului şi se reîntregeşte în “viitorul gol”, care nu prevesteşte “nimica”.Dar bântuirea sa se manifestă asupra “umbra unei umbre”, încât travaliul său se concretizează în cercetarea clipelor sfârşitului tragic al fiinţelor, devenite acum cadavresi a caror memorii sunt redate în cărţile vremii, căutând înţelepciunea în frânturile timpului auster “a clipelor cadaver din cărţi el stă să adune”.Contrariat de gestul timpului, devenit personaj secundar confesiunii poetice, de a accede spre preceptul de înţelepciune , eul se întreabă de rostul clipelor , care este natura lor “ce înţeles au ele…ce este a lor fire”, oferind un răspuns cu conotaţii deşertice, fără roade satisfăcătoare afectului , ci contrare principiilor de viaţă , zădarnicie, mizerie, toate conducând către pierirea fiinţei “nimicnicie, umbră, mizerie, pierire”.

Lăsând în urmă planul cosmogoniei, a temporalităţii, eul îşi îndreaptă atenţia către cadrul referenţial al cititorului, căruia i se adresează direct, mustrându-l pentru lipsa de respect, mărturisirea fiind enunţată de contextul lingvistic “nu vrei s-asculţi de mine . -nu ştii s-asculţi. –mi-e milă”.Replica “mi-e milă” oferă prilejul abordării unei probleme ce îi mistuie lăuntricul.Eul îi confirm cititorului că omului de rând, supus morţii, nu îi este menit  “să poarte –n a lui suflet confesia-mi cumplită”.Afectul eului deznădăjduieşte la cugetarea că “omul cel muritor” ascultă cu sila confesiunile centralizate pe tragismul trăirilor sale interioare, la receptarea durerii , menite nu doar lui ci pentru întreaga umanitate, care e grea de suportat pentru un om cu un caracter obişnuit, darămite pentru eul liric care depăşeste sfera umanului intangibil “să ducă-n piept durerea ­ aceea ce menită/ a fost ca să o poarte o omenire toată/ prea grea pentru un om e..”

Concluzia eului este că  acea durere “trebuie sfărmată în mii bucăţi, ca astfel să o puteţi purta nefericite”, şi să poată fi împărtăşită de toti, chiar dacă le aduce nefericirea.Finalul poeziei se conceptualizează în strategia cursului confesiunii lirice ca specie literară , evaluată prin intermediul interjecţiei “iată “ la statutul de confesiune a eului poetic, ce i-a sfărmat pulsul inimii încorporat de durere “ iată confesiunea mea”.

Crezând nestrămutat în rosturile nobile ale poeziei, Mihai Eminescu rămâne, alături de Titu Maiorescu, una dintre cele mai lucide conştiinţe critice ale vremii sale. Eminescu îndeamnă artistul spre cunoaşterea individuală, adâncirea capacităţii de înţelegere şi exprimare a suferinţei, trăirea intensă a sentimentelor.Prin formele nepieritoare ale artei, omul reuşeşte să învingă vremelnicia existenţei sale şi chiar eternitatea timpului. Numai lăsând în urma lui o operă artistică, nu doar de valoare naţională ci mai ales de valoare universală, scriitorul autentic atinge nemurirea spirituală datorită plăsmuirii frumosului artistic.

“Creaţia eminesciană este etern contemporană cu orice generaţie şi cu orice etapă de cultură, ea ne aşteaptă, mereu deschisă, pentru a releva mereu alte semnificaţii şi adâncimi din nesfârşita, nobila ambiguitate ce însoţeşte fiecare operă într-adevăr mare a lumii”, afirma academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga care a dezvăluit valenţe de excepţie în opera eminesciană .

Poezia “Confesiune” are o structură liberă, în care predomină rima pereche, cu măsura versurilor de 13-14 silabe, ritm iambic.

Oralitatea stilului este impregnată cu figuri de stil :

epitete :” idol de lut”,” eterna pace”,” imperiul ei mut”, “universul bolnav”,” viaţa vană”,” tace-nceată”, “noapte condensată”, “in veci nepieritoare”,” povestea liniştită”,” samburii durerii”,” umbra-avara”, “soare auros”,” semănături de stele”,” clipa suspendată”, “viitorul gol” ,” aclipelor cadaver”,” omul cel muritor”,” confesia-mi cumplita”;

metafore: “ce arde-n universul bolnav de viaţa vana”,” şi marea tace-nceată” “cântau strigoi; mişcare”,” deşi chipu-mi arat-a fi de gheaţă”,” un vis al meu căldura-i, lumina şi viaţa? “v-am inchegat in vreme”, “v-am aruncat in viata plecati sub anateme”,”să vă urâţi din leagan, să v-omorâţi în vain”,” v-am semănat in spatiu pe voi sămânţa Cain”,” să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat”,” şi pentru voi anume creai al vieţii iad”,” l-am imbracat frumos/ cu nopti senine-n stele, cu soare auros”,” în sâmburii durerii eu pus-am fericire”,” în vicii am pus miere şi in pacat zâmbire”,” din frazele istoriei mirosul meu v-atinge”,” am zugravit in ochii-ti semanaturi de stele”,”. moarte şi nemurire sunt numai umbre a mele”,” ca să vă-nsel privirea am născocit eu timpul”,” el va arata iadul, imperiul, Olimpul”, “şi cu mandrie poarta a veciniciei masca”, “cand mama lui e-o clipa, care cand sta să-l nască

Il si ucide”, “el nu-mi zăreşte ochii, el nu-mi aude mersul”,” ce-l sperie ­ trecutul ­ gigant cu visuri sumbre”,” viitorul gol, nimica si umbra unei umbre”,” ă clipelor cadavre din carti el sta s-adune”,” în petice de vreme catand intelepciune”,” ce este a lor fire? nimicnicie, umbra, mizerie, pieire”,” să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita”,” să duca-n piept durerea”;

comparaţii: “soarele pe ceruri se-nchide ca o rana”,

” ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne;

enumeraţia:” coroana, aur, glorii, cantare si comori,/istorie si nume, iubire si onori”.

dar şi de alternarea timpului trecut cu cel prezent:”este lumea”,”se-nchide”,”arde”, v-am înşelat”, v-am închegat”. “să curăţ”, “am vrut”, “creai”,”am pus”…

creând tonul unei muzicalităţi poetice.

19.02.2013

Mihai Eminescu, Poezii, Jurnalul Naţional, Buc, 2010

Autor referat: Mocanu Gabriela