Stejarel

Stejărel

Stejărel cu verzi frunzuliţe,

Tu le spui la toţi doiniţe,

Îi cerţi pe cei care se încumetă,

Să se caţăre pe tulpina nemarginită.

Iubăreţ ca şi ibovnicul ca un soare,

Te suceşti după orice boare,

Domneşti printre arbuşti şi cicoare,

Dar nimeni nu te întrece în splendoare.

Vin copiii să-ţi spună  că te cunosc,

Ca le-ai dat ca jucării,

Mici ghinduţe şi pălării,

De frunzuliţe şi îndată îţi mulţumesc.

Tu eşti fericit că până şi cel mic,

Vine să îţi spună povestea lui,

Tu îl asculţi şi îi arăţi bunătatea fără vreun tic,

Şi vrei să vină şi alţii la umbra ramului.

Şi ştii bine stejărel de deal,

Că niciunde tu nu creşti mai frumos,

Decât pe plaiuri româneşti şi ca şi un val,

De verdeaţă te înalţi treptat, pe coastă frunzos.

Iar la zi de sărbătoare tot poporul,

Vine să-şi aline dorul,

La limanul tău umbros,

Să horească şi să petreacă maiestos.

Încântaţi de viaţa săltăreaţă,

Parcă şi frunza ta palmată,

O salută mai cu foc pe voiasa ceată,

Încântată de măreţia ta, mai presus decât o ţaţă.

Stejărel cu ghinde scumpe,

Vreau şi eu să-ţi cant,

Un şirag de doruri ce va rupe,

Sufletul războit de dorurile de pe pământ.

Stejărel cu ramuri vârtoase,

Tu vezi veşnic ochii fetelor frumoase,

Care te îmbrăţşează cu patimă,

Şi te îmbracă în mantou de sfântă lacrimă.

23.05.3013

Omida

Omida

Scoborâte din copaci, verzi şi roşii ca pitpalacii,

S-au lipit de armura lemnoasă a naturii,

Se încumetă să facă pe gurii,

Dându-le suratelor tonul simpozioanelor viorii.

Aşa lente cum sunt ele, omizile fac înţepături pe frunze,

Le necăjesc simbioza şi le strică toată nervura,

Însă lor nu le pasă şi îndrăznesc să se compare cu nişte meduze,

Să nu fie mai prejos decât toată cohorta lagunară.

Se târâsc pe dedesubturile vegetalelor şi pătrund în interioare,

Se ostenesc să-şi croiască drumul prăzii,

Să nu fie lihnite de suculentele ţesături în floare,

Şi iar sacadează corpul lor pentru a urma calea firii.

Aşadar trăiesc candid pe spinarea celor verzi,

Nu se sfiesc să-şi arate scaraba pentru cele sănătoase,

Le împulpă cu a lor picioruşe, cu venin de meticuloase,

Ca să facă sfadă cu cei din tagma celor surzi.

Nu le pasă de a lor arătare şi pare că nu le doare,

Oroarea pe care le-o imprimă ochiului tuturor,

Îşi continuă munca fără regrete sau oftare,

Că alţii le suduie sau le cârtesc suflarea, deşi şi ele mor.

Trebăluind de zor pe spinarea frunzelor,

Omizile par să fie curtate de însuşi duşmanul lor,

Ploaia îşi arată grija faţă de cele oprimate,

Şi din mantoul său cerne în natură picături mari, cu drag dăruite.

Iată că şi sfârşitul imperiului omizilor bate la uşă,

Şi o armată însetată de viaţă se milogeşte la soare,

Ca el să vină să le îmbrace cu vesta căpuşă,

Dar acesta pe cer nu se arată şi ploaia dă zor la izvoare.

Acum sunt de tot speriate si nu ştiu dacă au să scape,

Din mâinile acestui duşman fioros, ce nimic nu cruţă,

Le udă perişorii si le distruge toată fiinţa,

Şi iată-le ajunse în faza de moarte şi de aceasta nu au cum să scape.

19.05.2013