Iconostas si Fragmentarium

Iconostas şi Fragmentarium

“Romantica poveste, cuprinzând numeroase episoade, scrisă într-un stil de mare tensiune patetică, amestecat cu note realiste şi cu multe descrieri încărcate de culoare, prezintă interesul de a ne face să înţelegem  conexiunea motivelor în sufletul tânărului scriitor Eminescu.”    (Tudor Vianu, Mihai Eminescu, în  “Istoria literaturii române modern”)

Eminescu are o satisfacţie profesională de a-şi începe operele cu intriga subiectului, pentru a face mai misterioasă conectarea cititorului la receptarea mesajului prozei.Plasată în spaţiul jidovesc din regiunea Sucevei, într-un timp stăpânit de rituri vechi, acţiunea operei se suprapune cu prezentarea iniţială a cadrului naraţiunii, a unui spaţiu real, temniţa jidanilor cu gratii de fier în care este prizonieră eroina secundară a operei, însoţită de pruncul ei micuţ.Din scena firului epic, pare să nu lipsească luna “ce înota pe nouri fugitori”, luminând stâlpul boltit al temniţei.Prezentată prin mijloace directe de caracterizare, “se vedea o figură naltă de femeie, albă ca varul, cu ochii turbaţi şi ficşi”.Epitetul dublu”cu ochii  turbaţi şi ficşi “are rolul de a sublinia suferinţa femeii întemniţate, frângâdu-şi “mâinile în lanţuri”.Suferinţa femeii este acutizată de prezenţa la picioarele sale, a cadavrului copilului ei dezbrăcat şi pus pe paie, luminat doar de razele lunii.Femeia se afla într-o stare critică, asemănătoarei celei de demenţă, “încât părea o statuie şi una cu stâlpul”, de care se rezemase pentru a îndura mai departe chinul morţii copilului ei.O  trasătură romantică a acestei proze este starea confuză  a femeii legată de conceptul de viaţă-moarte, pentru ca nu urmăreşte succedarea firească  a acestui termen.Revenită la starea maternă, simţi că trebuie să-şi ia pruncul în poală, vorbindu-i “cu glasul încet, uimit, nebun”,motiv pentru care surâse la această retrăire.

Deodată, în starea euforică maternală, femeia dă curs unui discurs laudativ la adresa pruncului ei, pe care îl considera încă în viaţă, în braţele ei.Sub toate apelativele afective “steaua mea, îngerul meu, frumosul meu înger” pare că vrea să îi mărturisească un lucru de mare importanţă.Îşi invocă durerea , menţionând de asemănarea căderii templului Sionului în ruină, o altă cauză fiind pentru mărirea poporului lui Israel, plânge în singurătate şi speră la ziua când un erou se va ridica deasupra tuturor, care le va aduce şi părinţilor “mărire şi nouă putere”.

Căzută în cealaltă extremă a suferinţei materne, femeia îi dezvăluie pruncului fără suflare, secretul ştiut doar de ea: că el este acel erou” şi tu eşti acel erou.”El este Mesia, îi destăinuie copilului originile sale, tatăl rege, mama sclavă, dorind să-l vadă încoronat. Pentru a-i potenţa originea de os domnesc, femeia îi însemnează fruntea copilului cu un cerc de aur.

Zbuciumată, retrăind vremea amintirilor bune, femeia se întreabă unde se află tatăl său încoronat, pentru a-l vedea în leagăn, şi pe viitor ca împărat al lumii întregi.Femeia trăieşte între pereţii temniţei şi ai propriilor memorii, motiv pentru care se bucură de presupusa surâdere a copilului,işi închipuie că îngerii vorbesc cu el:”îngerii îţi arată mantia, tronul, sceptrul tău”.Deşi nu are suflu, femeia observă o diferenţă la pruncul ei dar, crede în continuare că acesta visează, motiv pentru care starea de spirit se îmbunătăţeşte şi îi spune să viseze la ceea ce va fi, numindu-l “dulcele meu domn”.Acest gând o impulsionă să se ridice din locul său, încât în acel spaţiu neiluminat se contură şi umbra ei, răsfoindu-şi părul, cuvânta  bucuroasă că Ştefan, posibilul ei soţ, se alfla lângă ea.Îl admiră, aducânducându-l în discuţie pe Dumnezeu, pe care îl rugă să-şi amintească de noaptea în care cei  doi şi-au contopit în miez de noapte iubirea, simţind cu adevărat că ambii trăiesc intens, a cărui rezultat fu naşterea pruncului, îi spune cu apelative duioase să doarmă:”dormi amorul meu, floarea amorului meu”.Luna se făcu simţită prin strecurarea sa pe podeaua umedă a închisorii.Desprins din primul cadru ce alcătuieşte intriga operei, naratorul dă curs evenimentelor prin descrierea uliţei jidodeşti din Suceava, cu statut umil, locuită de de persoane sărace, care adunaseră în casele lor numai vechituri.Desfăşurarea evenimentelor are loc în acestă mahala,  situată înaintea casei Cahalului, de rit jidovesc, adică evreiesc, care aminteşte prin propria construcţie aflată în ruină, de lumea Israelului vechi.Acest cadru trist paru să readucă ca imagine, viziunea lui Isaia, profetul creştin al Israelului, ca o tânguire a lui Iezechel.Templu avea conotaţii importante în acestă comunitate evreiască, sătească şi asemenea unei biserici creştine era împodobit cu ornamente specifice,  “cu o arhitectură ţeapănă, rece, goală”, lipsită de orice frumuseţi, asemenea pieptului unui om mort.

În miez de noapte “luna poleia pietrişul uliţei”, iar pe după zidurile “  “acelei havre” se ivea un tânăr evreu, cu un sac în spate, proiectându-se concomitent şi umbra sa.Pentru a arăta condiţia umilă a acelei aşezări, Eminescu îşi plasează personajele în locuinţe mici, de abia luminate de un muc de lumânare sau în cazuri mai fericite de lămpi cu gaz.Tânărul se apropie de o căsuţă în uşa căruia bătu uşor şi în prag îşi făcu apariţia un bătrân.Acesta e momentul când se conturează  prezenţa celor două personaje principale: tânărul evreu Ruben şi bătrânul Levy  Canaan.În comun aveau relaţia de diferite naturi cu femeia întemniţată în turn.Încântat de faptul că tânărul deţinea asupra sa ceea ce îl interesase, un anume săculeţ, Levy îl întreabă cu apelativul de ginere, ce face Hagar, a sa.Înciudat că o bagă  pe Hagar la mijloc din nou, se răzvrăteşte împotriva bărbatului ce îl numise ginere.Din dialogul celor doi, cititorul află mai multe detalii despre  relaţia celor doi bărbaţi, din ce pricină se ceartă aceştia, cine este Hagar şi unde se află ea la momentul discuţiei lor .În ciuda ofensării tânărului  bărbat, moşul continuă să-l numească ginere, şi mărturiseşte fapta ce i-a adus supărarea tânărului.Bătrânul era un evreu  înstărit, îşi vânduse fiica unui bărbat de altă religie:”am vândut-o pe Hagar creştinului”, îi promite că îi va plăti preţul femeii, care la momentul actual este luată ostatică în turn, situaţie care îi înmuie sufletul sufletul, cuvântâd “sărmana Hagar”.Observând această schimbare sufletească  a bătrâului, tânărul   îi adresează  întrebarea ce îl rodea de ceva vreme, de ce creştinul nu i-a trimis femeia înapoi, pentru că ar fi primit-o, nu s-ar fi supărat “eram sărac şi îi era dragă”.Nu îi păsa că femeia îşi câştigase traiul din prostituţie, ar fi vrut să fie şi a lui :”Să i-o fi vândut pe jumătate de preţ, ca o haină veche şi ar fi cumpărat-o înapoi.”.Nu întelegea gestul bărbatului care o cumpărase , de a o închide în turn.

Fiind un susţinător al preţuirii femeii, Eminescu, prin punerea în scenă a vânzării femei, preocupată de prostituţie, a dorit să evidenţieze nedreptăţile, suferinţele la care erau supuse femeile, ele nu valorau nimic. În faţa bărbaţilor.A urmărit să dea glas strigătelor de ajutor ale femeilor, a căror menire era  să se supună atribuţiilor hotărâte de bărbaţi, poftelor lor satanice.

Moşneagul îi justifică gestul creştinului cu argumentul că femeia îi aparţine, a cumpărat-o, s-a săturat de ea şi a închis-o.Îl întreabă pe tânăr dacă îi vrea răul, se gândeşte la chinurile femeii încarcerate, consimţind  la plânsul, blestemul ei, pentru că o jertfise pe Hagar a sa ca Iepth şi Gibun, o poveste  veche identică din lumea evreică.

Trecând  peste acest moment emoţionant, bătrânul Levy îi replică lui Ruben să facă linişte, că a venit timpul să faca împărţeala banilor creştinului, “treizeci galbeni venetici”, în mod cinstit.Prin prezentarea vestimentaţiei batrânului, a purtării caftanului se arată condiţia de om avut, şi din poala acestuia  scoase o pungă cu bani, aşezată  pe masă, tragându-şi alăturea un scaun.Facu un mic calcul şi din suma totala de treizeci , lui Ruben i se cuvin cinsprezece.Parcă neîndestulat de câştig, pe jumatate îngenunchiat,  Ruben  îi ceru pe un ton răstit , dreptul său. Deşi a iubit-o pe Hagar, el nu rămâne decât un complice al bătrânului la sacrificarea vieţii femei, în scopul satisfacerii unui vis de-al moşneagului.Ruben este cel care, fără să depună vreun efort fizic, exceptându-l pe cel afectiv, el urmează să preia câştigul bănesc.Degeaba se lamenta că ar fi vrut-o înapoi, pentru că sufletul lui a rămas tot la stadiul de tâlhar emoţional.Când Levy îi dădu partea sa de bani, acesta nu se mulţumi, şi face comentariul că i se cuvenea mai mult , motivând că fata îi aparţine.Dezarmat de atitudinea lui Ruben, bătrânul îi zise că nu îi dă banii pretinşi.Căută cu privirea la lumina din interiorul camerei, pentru a scăpa de starea de nervozitate.

Răbufnind cu glas tare, Ruben îşi strigă supararea , nopţile în care a plans cu amar pentru Hagar şi nu îi lăsă banii bătrânului.Neascultând de glasul tânărului, Levy se uita ciudat, însă Ruben constată că lumina se apropie de stingere şi îi ordonă  să-i numere banii.Bătrânul Levy apelă la un gest mai puţin uman, scoase din sertar un cuţit, cu al cărui tăiş se juca în lumina lămpii.Strâmtorat la nivelul cugetării  de a nu avea preţul întreg al vânzarii femeii iubite, Ruben începu să jure pe Dumnezeul Sionului, că în acea noapte toţii banii îi vor aparţine, întrebându-l pe Levy dacă a auzit zicerea lui.Ca răspuns, Levy îi mărturiseşte că lumina încă arde.  Ruben ţine să menţioneze că se referea la lumina dintre el şi Levy,pe care îndată o răsturnă, întunecând camera.Ruben îşi întinse mâinile spre a-l apuca pe bătrân de bărbă.Însă, bătrânul cuprins de panica că îşi va pierde banii, acţionează cu cruzime inumană şi îl sugrămă pe Ruben, a cărui sânge îi împroşcă obrazul.Tânărul fără viaţă căzu pe podeaua împroşcătă cu propriul sânge.Însuşi motivul acestei oribile crime, statu pe acelaşi spaţiu cu mortul:”aurul căzuse pe pământ şi se împrăştiase  prin balta de sânge”.Cu sânge rece, Levy culegea aurul, ban cu ban, îl curăta de sânge şi nisip şi îi punea în punga veche.

Ca o clonă a personajului, Eminescu, pătrunde în stările interioare ale personajului Levy, pe care îl descrie concret şi îi urmăreşte stările fără a interveni în evoluţia lor.Acesta era cufundat în tăcere, urmărind firul unei socoteli.În mintea sa se derulase un plan bine stabiliti, ştiut numai de el.Cerceta uliţa şi observă că nimeni nu circulă, numai luna apusese, fiind în concordanţă cu starea omului “părea că inima nopţii îşi scursese sângele luminous”, pentru că era întuneric.Cercetă uşa dacă era închisă, peste mort aşeză o cergă şi se culcă, numai că nu putea dormi.Începu să se zvârcolească, să se bată cu pumnul în piept, să ofteze, să geamă, ca semn al unei zdruncinări a conştiinţei sale.După acest travaliul al zbuciumării , gestul fu acela de a se ridica din pat cu scopul de a ajunge la hainele de domn, căpătate din sacul lui Ruben.

Insomnia lui era motivată de dorinţa puternică de a ajunge în turn şi repetă continuu numele Hagar şi al nepotului său, Ismail, invocând ajutorul divin ca acesta să le facă un izvor în “pustiul temniţei”, având o motivaţie pentru cerinţa sa:duşmanii au secat apa din izvor.Conştient că pentru a ajunge la Hagar , trebuie să se travestească în hainele de domn, în care trupul său apărea ca o ciudăţenie de care însuşi se sperie. Amintindu-şi de Ruben, zise o injurie:”m-au făcut domn, insul goimilor, el căruia i-am vândut fata”.Îi cere iertare lui Dumnezeu, motivându-şi fapta prin necesitatea bănească de a merge la Ierusalim, pentru că era deja bătrân şi rabin.Find adeptul ritului evreiesc, acesta avea obligaţia de a merge în cursul vieţii, măcar o dată la templul sfânt din Ierusalim.Îşi recunoaşte vina, s-a numit singur domn, şi-a spurcat copilul ca şi Lot în beţie:”M-am făcut domn.M-am uns domn cu untdelemnul tronului din Sion”.îşi reaminteşte de fiica sa Hagar aflată în turn, spunându-şi că va merge la ea, încântându-o cu cântecul harfei.

Naratorul confirmă nebunia personajului Levy:”el era nebun”.Simţea că trebuie să împrospăteze locul din turn cu apa cu proprietăţi curative, de aceea luă cu sine un ulcior cu apă şi îşi continuă drumul pe uliţele mahalalei jidovilor, unde se trezi după un timp în faţa pereţilor închisorii.

Punctul culminant stă să se releve pe dinaintea ochilor cititorilor.Aflată în întuneric, tânăra evreică şedea în fereastră, căutând un punct de reper în noaptea neagră.Singura care făcea lumină în încăpere era faţa ei asemenea”unei moarte din granitul sur al ferestrei închisorii”.Momentul de maximă intensitate este revendicat de apariţia bătrânului la fereastra femeii prizoniere.Trupul său avea o înfăţişare ciudată, părând mult mai fantastic decât în apariţiile anterioare.Când avu loc contactul vizual dintre cei doi, femeia începu  să râdă puternic “cu choite de bucurie”.Crezând că acea apariţie masculină  era iubitul ei Stefan, îl interogă  asupra terminării construirii palatului său  celui nou în care să se plimbe goală printre sălile îmbrăcate în purpră.După  închipuirea sa, este uimită de vizita primită, întinse mâna pe după gratii şi începu  să-i adreseze întrebări ce-i apăsau sufletul.Face trimitere la regele evreilor, dacă i-a pregătit un scaun împărătesc ca să judece Israelul, asemenea lui Samuil judecătorul.În pofida întunericului, constată că Ştefan al ei a slăbit, dragul ei prieten pare că a îmbătrânit mult, îl ceartă pentru că posteşte şi îl sfătuieşte să nu mai recurgă la asta, deoarece el este un făt-frumos.Însă auzindu-şi propriile sfaturi constată că ralitatea i  se  defineşte mai clar în  privirea sa.Recunoscând persoana din faţa ochilor, simte nevoia să îl întrebe dacă nu cumva el e Levy Canaan, un nume specific evreiesc, pe un ton exclamativ.Reacţia femeii fu aceia de a-l îndepărta din preajma sa, invocând replica evreiască de huiduire:”halila” luându-şi mâna dintr-a bătrânului.Sughiţând, moşneagul îi confirm identitatea, continuându-şi nebunia, avea unele fixaţii religioase,  spunea că păgânii au dorit ca izvorul de apă să se usuce.El venise în acest spaţiu neprielnic vârstei sale cu scopul de a aduce pulsul unui nou izvor “un urcior plin” şi pentru a o vizita pe Hagar.

Revenită în starea de confuzie asupra persoanei pe care o vede dinaintea ochilor, face o declaraţie pe un ton redus, dar totuşi uimit, aceea că Ştefan, căruia crede că I se adresează, s-a urâţit.A lipsit un timp îndelungat de lângă ea şi copilul ei.Şi-a lăsat barba ca urmare a supărări şi că nu a tuns-o pentru  că a avut de lucru la palatul nou.Îi mărturiseşte de frumuseţea anterioară  de care era atrasă , de sărutarea plăcută ca şi vinul de Cipru, şi de ochii lui ca ai porumbelului.

Văzându-i delirul, Levy îi replică că el este Levy Canaan”evreul cel bogat”.Atentă totuşi la spusele bătrânului  doreşte confirmarea spuselor lui, şi atitudinea femei când constată adevărul, este acea de excludere din jurul ei.Starea de inconştienţă, de nesănătate mintală continuă şi după dezvăluirea adevărului relatat în cadrul pereţilor temniţei din turn, continuându-şi cu aceaşi configurare amintirile sale:”dar vezi tu, scumpe Ştefane, copilul amorului tău”.Îi reproşează lui Ştefan că i-a dat să bea vin dulce, a îmbălsamat cu mirosuri de smirna palatal său şi i-a sărutat buzele.Pătrunsă de spiritul iubirii, femeia îi comunică dorinţa  de a-i arăta palatal cel nou, adică noua viaţă la care aspiră să-şi trăiască iubirea, în afara gratiilor temniţei.

Cuprins de un alt soi de nebunie, unul dintre personaje ajuns la vârsta bătrâneţii, a neputinţei împlinirii unui vis legat strict de credinţă, Levy continuă să-şi aline sufletul că va face tot posibilul ca blestemul să dispară din aceal spaţiu, oferindu-i lui Hagar ulciorul cu apa .Cu aceiaşi replică de refuz evreiască”Halila departe de mine”, femeia reuşi să îl sperie pe Levy care scăpa ulciorul”pe pietre de se făcu hârburi”.Cască ochii la cioburi, la fereastra cu gratii , pe care le scutură.Aceasta nebunie pare să-i definească, pe finalul operei,  caracterul lui Levy, uitându-se parca fapta criminal săvârşită.

Demenţa de la începutul operei se opinteşte în mintea femeii care emite cugetări referitoare la mirele ei, adormit în palatal său, în perini de purpură”ai adormit frumosul meu mire”.

Deznodământul surprinde dezlănţuirea nebuniei lui Hagar  ce îşi întinse mâna înspre bătrânul căzut, apoi îngână cuvinte dulci de adormit pruncul:dormi dulce, amorul meu, dormi dulce.”

Titlul operei ,Iconostas şi fragmentarium, face trimitere la un element ce aparţine domeniului architectural, iconostas,  acel spaţiu cu semnificaţii majore din cadrul unei biserici, în cazul operei, din cadrul turnului Sucevei. Libertatea personajului secundar, feminin, era îngrădită, ca urmare a unei tranzacţii băneşti din partea tatălui evreu.Avid de a-şi satisface obligaţia religioasă ce îi pusese stăpânire pe sufletul său, bătrânul, personajul principal hotărăşte o soartă cruntă propriei fiice.De ce şi “fragmentarium”,din sintagma titlului , pentru că baricadarea involuntară a femeii în interiorul iconostasului  din turn ca urmare a faptei mârşave de vânzare din partea tatălui, a sfârtecat cu ale sale chinuri, vieţile a  două personaje, fragmentându-le în bucăţi şi repartizându-le în medii diferite de cele precedente.Fragmentarea sufletească a personajelor (tânăra evreică,Rube, Levy) a degenerat cu schimbări  radicale,  la nivelul comportamentului, mentalităţilor, încât femeia intră pe făgaşul demenţei, Levy pe cel al cretinismului şi al criminalităţii, iar  Ruben din cauza egoismului şi a răzvrătirii sale şi-a asigurat condiţiile pentru a se săvârşi asasinarea sa, de către o minte stăpânită de patima banului.

Mesajul acestei opere  literare este acela de evidenţiere a zbuciumului sufletesc al celor trei personaje, fiecare capturat în neputinţe umane, dar la baza cărora au stat acţiunile dezumanizatoare ale bătrânului .Însuşi îşi recunoaşte vina, dar nu şi-o asumă deoarece, îşi continuă planul de a face împărţeala banilor, de a aduce la bun sfârşit socotelile banilor obţinuţi din vânzarea fiicei.

Eminecu întrepatrunde două lumi diferie, cea a femeii, care înnebunită de moartea copilului şi de sufeinţa captivităţii în temniţă nu reuşeste să stabilească concretul realităţii, şi cea a bărbaţilor, impulsionaţi doar de câştig şi porniri violente.În cadrul acestei atmosfere, Eminescu doreşte să reliefeze condiţia femeii nefericite, umile de peste veacuri, încât latura sa maternă, atunci când dispare subit, îi produce un total dezechilibru psihic.

24.01.2013

Mihai Eminescu, Proză, volumul I, Erc Press, 2009, Buc

Autor referat: Mocanu Gabriela