Melancolie-Mihai Eminescu

Mihai Eminescu - Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.

Poetul este unul dintre marii cântăreti ai iubirii. Sentimentele ce însufleţesc poezia sa erotică se repartizează de la fericirea iubirii împartăşite până la decepţia adâncă, până la revoltă şi satirizare. Poemul "Melancolie" apare la 1 septembrie 1876, în "Convorbiri literare", fiind "unul dintre cele mai bogate în substanţa lirica şi unul dintre cele mai mişcătoare pe care le-a compus Eminescu" (Alain Guillermou). Melancolie, ale cărei imagini bizare, amestecate cu obsesii, au agitat apropiaţii poetului, rămâne sursa fidelă a stării de zbucium care a caracterizat vara anului 1876, contribuind la adeverirea mesajului poetic.

Fiind specia meditaţiei romantice, această poezie înglobează atitudinea reflexivă, deprimată a poetului a cărui fire închisă surprinde, un ciclu temporal în viaţa universului. Poezia şi visul se exersează cu scopul de a întoarce roata vremii , trecând prin punctele de solstiţiu ale fiecarei civilizaţii spre timpurile ei echinoxiale, în care şi-a întemeiat miturile. Timpul este considerat laimotivul operei sale,  fiind o supratemă, cu sentimentul straniu al ireversibilităţii sale.Veşnicia circularităţii anilor crează impresia unei temporalităţi identice dominate de particularităţile mişcărilor pământului în jurul axei soarelui. Tot ce mişună pe pămănt, orice suflare este supusă scurgerii timpului, lăsând în urma lui efecte devastatoare, creând mediul propice instaurării melancoliei. Melancolia este stare de spirit dominantă, văzută ca o modalitate de introspecţie, de sondare a visului, a destinului. Melancolia, sentimentul romantic cel mai des intalnit, se explică prin faptul ca impresia generală este de timp trecut, de vreme ce încetează să-şi deapăne fusul temporal, pentru că se apropie de sfârşit.Poetul tinde să reclădească  părţile vieţii fragmentate de viiturile timpului neîngăduitor, privind cu un ochi netru la acest proces de refacere, fară să intervină în modificările ce au loc în acest spaţiu. Poetul întemeieză starea de nelinişte pe un substrat filozofic, combină în mod riguros doctrina sa despre lume şi om, cu sentimentul pe care-l are despre propria-i viaţă.

Titlul poeziei induce cititorul în lumea apatie, a suferinţelor lăuntrice, amplificate în toiul nopţii de arcul luminous al lunii.Acest poem începe cu o invocaţie adresată lunii, care trece, regină moartă a nopţii, printr-o poartă deschisă printre noi, astfel încât solemnitatea funerară oferită de astrul nopţii dă naştere unui ritual cosmic titanic. Această metaforă presupune o comparația inițială: „luna ca o regină moartă a nopții“, comparație bazată pe două similitudini: paloarea astrului și a unei ființe moarte, unicitatea lunii pe cerul nopții și prezența ei dominantă față de celelalte corpuri cerești.Cititorul este introdus în lumea irealului cu ajutorul verbului impersonal “părea”, cu caracter subiectiv, contribuind la construcţia unei imagini poetice deschizătoare de orizonturi noi.Un văl alb de promoroacă acoperă pământul. Momentul surprins este de visare, ambii indragostiti asteptându-si partenerul să apară, în timp ce orele treceau, se înteţea dorinţa ambilor îndrăgostiţi de implinire a iubirii. În creatia Melancolie , iubita nu vine la întâlnire, ceea ce provoacă dezamăgirea eului liric şi întristarea acestiua.Eul liric i  se adresează acestui personaj fără corporalitate umană, ca unui apropiat de suflet, transpunându-o cu al său sfat spre tărâmul somnului pacifist, însoţită de făcliile lucitoare ale celorlalte corpuri cereşti, enunţat în manieră afectivă: “o, dormi, o, dormi în pace!”Adormirea sa printre “mormântul albastru şi-n pânze argintii” şi a stelelor, a căror lumină se încheagă în  “pânze argiintii” dezvăluie o trăire lirică intensă în faţa unei imagini neobişnuite, cosmosul ca "mormânt albastru", mausoleu, raclă a intregii lumi, în  care, în chip mitic, primul locatar este insusi "al nopţilor monarc".Somnul său se cufundă în propriul mausoleu, cu statut impozant peste bolta cerească arcuită de conturile cerului infinit.Specificitatea lunii este devoalată publicului larg, întărindu-i rangul de monarh al mănăstirii celeste:”tu adorat şi dulce al nopţilor monarc”.

Plecând de la această secvenţă poetică, eul liric prezintă alte surse informative despre astru selenar, care cuprinde cu a sa mantie largă,  arii pământeşti aflate sub greutatea “lumii în promoroacă”, acoperând aşezările săteşti cu vălul luciu al zăpezii luciferice.Pentru a accentua intensitatea efectului de ger, poetul utilizeaza ca figură de stil asonanţa ” văzduhul scânteiază”.Temperaturile ridicate de iarnă transformă radical orice formă de vieţuire, având conotaţii transfigurate încât zidurile, ruinele par unse cu var, impregnând peisajului câmpenesc statutul de tablou fantastic.

Continuâdu-şi drumul şi aflat sub apanajul reveriei, monarhul nopţii ajunge să străjuiască peste cimitirul singuratic, animat doar de “crucile strâmbe”, pe a căror înălţime s-a aventurat o cucuvea, simbolul morbidului, “o cucuvaie sură”.Acest personaj episodic amplifică sentimentul de  înfiorare, articulat de glasul cucuvelei  a acestui spaţiu locuit doar de morţi, în toiul nopţii.Această imagine vizuală îi produce eului liric sentimental dezolării, al incopentenţei aflării echilibrului emoţional.Oprindu-se tot în sfera tainicului, eul poetic precizează că decorul precedent este accentuat de zăngănitul clopotniţei bisericii care “trosneşte”, aproape că urlă cu un sunet impunător peste întreaga aşezare.Metafora “în stâlpi izbeşte toaca” promovează acuitatea altor răsunete din aceiaşi arie a creştinătăţii, încât toaca nu se bate, ci sunt izbite acele bătăi ale monarhilor în lemn.Cele două sunete obţinute conduc către creionarea unei viziuni religioase, motiv pentru care, ansamblate, sunetele au dat naştere “străveziului demon”, cu putere supranaturală, iar prin răspândirea sunetului în aer, se “atinge-ncet”, latura zimţată a aramei din care este confecţionată clopotniţa.Cu “ aripile sale”, demonul auditiv contribuie la menţinerea prelungă a sunetului astfel creat, asemănat cu glasul unui văietări, unui jeluit tulburător “aiurit”.Astfel,  imaginea auditivă “de auzi din ea un vaier, un aiurit de jale”, concluzionează cu atmosfera încinsă din acea aşezare, aproape îngheţată.

A treia secvenţă lirică descrie un cadru real, cel al bisericii în ruină, care “stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână”.Motivul romantic al ruinei este amplificat de sugestivitatea epitetului multiplu ” cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână”, încât atributele căpătate întăresc starea de dezmembrare Spatiul bisericii , simbol al spiritului etern, loc sacru, este supus el însuşi destrămării şi deriziunii, trecerea timpului peste acest edificiu se resimte prin mostrele rămase urmaşilor, valorifiate la rangul de ruine.Vântul este stăpânul acestui spaţiu dezolant, singurul care mai pătrunde în interior, printre ferestrele sparte şi uşi, încât folosirea verbului “ţiuie”, sonorizează forţă cu care domneşte.Verbul impersonal “se pare” creionează imaginea poetică a vântului care răpeşte cu al său farmec ca şi un vrăjitor, fiind  înzestrat cu harul cuvântării: “se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul”.
Firul descriptiv îşi continuă cursul, iar interiorul bisericii este evaluat de către eul liric la o scară umilă a ansamblului architectonic de altădată.Elementele decorative ale edificiului laic au rămas doar amprentele reale ale trecerii timpului derizoriu, încât stâlpii, pereţii, iconostasul, au stagnat la rangul de “conture triste şi umbre”.Printre rândurile poetice se subliniază tema romantică a trecerii timpului ireversibil, nuanţând caracterul melancolic al conţinutului ideatic.Tendinţa eului poetic este aceea de a revela starea de apăsare sufletească, de nelinisţire la vederea acestei realităţii crunte, peste care tic-tac-ul vremii şi-a ţesut pânza destrămării asupra bisericii seculare.

Dacă până acum eul liric a urmărit să nuanţeze urmele nemiloase ale trecerii timpului peste această construcţie laică, acesta îi amplifică conjunctura de ruină, cercetată de micile vietăţi, care urmează îndeaproape ritualurile bisericeşti. În acest cadru inuman, domneşte un personaj personificat din lumea celor mici, şi ca slujitor preoţesc este înscăunat un greier care deapănă firul unui “gând şi obscur”, atăt de subţire şi de neînţeles.Pentru reîntregirea ritualului religios, eul liric îl numeşte ca dascăl pe cel mai de temut duşman al deconsolidării edificiului: “drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur”.Metafora “toacă cariul sub învechitul mur”amplifică imaginea bisericii aflată într-o perpetuă distrugere, încât lumea micilor fiinţe , ca martore ale degradării lumii, se dezvăluie prin aceasta privire în detaliu, chiar în miezul lucrurilor, imaginea fiind apropiată cadru cu cadru, într-o suită de substituenţi cu valoare de simbol.

Eul liric face o trecere paralelă de la spaţiul bisericii încadrat în parametrii unui edificiu laic, la cadrul bisericesc însufleţit de cugetul credinţei  a cărei putere se imortalizează în actul zugrăvirii icoanelor.Credinţa este motivaţia  creatoare de imagini creştine, de proiectare a lumii îngereşti pe pământul condus de autoritatea timpului:” credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”.Este cea care sădise în sufletul eului, firul epic al poveştilor feerice şi menţionează că impulsionat de duritatea vieţii ajustată de trecerea timpului “de ale vieţii valuri, de al furtunii pas”, formele credinţei s-au elucidate în ipostazele  unor”contururi triste  şi a unor umbre”.Imaginea apocaliptică a credinţei din rărunchii eului poetic fascinează prin sentimentele de suspin după fericirea vieţii anterioare, neatinse încă de lovirile furtunoase ale vieţii, concluzionând că reamintirea trecutului  îi acutizează suferinţa, simţindu-o ca pe o epavă.

Dezolat de neaflarea liniştii şi fericirii de odinoară, eul se confesează cititorului că încercarea de a-şi regăsi lumea proprie “în obositul creier” este zadarnică.Epitetul “obositul creier” este mărturia suferinţelor ce i-au ciuruit treptat sufletul, la nivelul cugetului profund.Şansa de evadare a eului în teritoriul speranţei, al refacerii întregului este minimalizată de constatarea unui fapt real:”căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier”.Tristeţea, apatia vrăjii  greierului este argumentul susţinător al lumii în prăbuşire, căci însuşi preotul ruinelor nu oferă speranţa reînvierii timpurilor vivace .

Apecându-şi atenţia asupra propriului eu, idee potenţată de dativul posesiv pe “inima-mi”,”mâna_mi”,  poetul face dezvăluiri apocaliptice despre starea afectului său, încât gestul de a simţi pulsul ritmatic al inimii este zadarnic, evidenţiat de conţinutul metaforei” pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu”.Eul liric face o analogie între ticăirea inimii sale şi activitatea cariului, încât comparaţia “ca şi cariul încet într-un sicriu” amplifică dezolarea, teama sfârşitului propriu.Pătruns în lumea amintirilor, eului i  se păru că viaţa îi trecuse încet, fiind relatată de o altă persoană.Imaginea poetică “şi când mă gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură /încet repovestită de o străină gură”tinde să ţintuiască viaţa eului într-un cadru necunoscut acestuia iar efectul epitetului “de o străină gură”este eşantionul lămuritor asupra propriei concepţii despre viaţă.Încolăcit în braţele amintirilor, a tânjirii după anii tineri şi veseli, eul mărturiseşte, cu ajutorul locuţiunii conjuncţionale de timp “ca şi când”, că întreaga viaţă nu-i aparţine, făcând analogie la timpul inexistent, nedefinit în trăiri cercetaşe.Comparaţia “ca şî când n-ar fi viaţă-mi, ca şi când n-ar fi fost” prezintă stările sufleteşti ale eului cuprins de deznădejdea inexistenţei sale pământeşti.Acum este momentul instaurării obsesiilor şi ale tulburărilor de personalitate, dintre care „dedublarea" este una din manifestările majore. Sentimentul de  rătăcire în uitare, ajunge în melancolie până la sentimentul unei dedublări ce transformă conştiinţa într-un martor al unei existenţe  ce şi-a pierdut înţelesul.

Eul liric cugetă la aflarea identităţii aceluia care i-ar repovesti întreaga sa viaţă de pe de rost, iar atenţia sa distributivă este îndreptată  asupra urechii acelui om, fiind obsedat de cugetele profunde.Cu ajutorul frazei interogative, eul caută să convingă cititorii că, în pofida tuturor deprimărilor, el este singurul om care poate să redea firul vieţii sale, cu lux de amanunte, fără să ciulească urechile la glasurile exterioare.Se confesează cititorilor, cuvântându-le, că atunci când reascultă suferinţele expuse în versurile precedente, râde de acestea , asumându-le altor persoane, încât râsul acestuia are ceva înspăimăntător”Şi râd de câte ascult/ca de dureri străine”.Apelează la râs ca la o mulţumire sufletească vindecătoare, tratând suferinţa străină fiinţei lui.Acest fapt se datorează motivului unei false alarme de vindecare din starea melancolică, pentru că mărturia eului este luminată de contextul enunţului:”parcă-am murit de mult”.

Deznodământul acestei poezii este unul ideatic, pus pe seama improbalităţii, evidenţiată de conotaţia adverbului modal “parcă”,  viaţa desprizându-se, din această perspectivă, ca o entitate aparte, separată de a fiinţei, ca o proiecţie a unui caier atemporal cu dimensiuni multiple într-un caz particular de linearitate a vieţii, cu început şi inevitabil sfârşit.

Întreaga poezie e concepută pe baza sentimentului de melancolie şi culminând cu îndoirea existenţei eului pe acest pământ şi terminând cu meditarea la propriul sfârşit, care nu mai e alimentat de iubirea iubitei, “am murit de mult”.

Melancolie se prezintă sub forma unei suite de versuri cu rime plate, perechi, repartizate în două grupuri de mărime inegală (24 şi 14 versuri) şi despărţite printr-o linie de puncte de suspensie.Din punct de vedere al numărului de strofe, este o poezie mixtă, primele două strofe conţinând cinci versuri, următoarele două-şase versuri, fiind interpusă de punctele de suspensie, penultimele două strofe conţinând opt versuri, iar ultima strofă-şase versuri.

3.02.2013

Mihai Eminescu, Poezii, Jurnalul Naţional, Buc, 2010

Autor referat:Mocanu Gabriela