Culcuşul
Frigul caută
o frunză tranşată de vântul viforos,
Şi se
înduplecă s-o pună jos,
Fără să fie
lovită şi o piteşte,
Peste un
trup de mort şi zoreşte,
Să adune
alte frunze goale peste locurile care,
Stau să se
dărâme peste singurătatea lumii,
Şi se vaietă
întruna că nu s-a trezit nicio pasăre,
Să-i
plesnească în urechi cântecul izbânzii.
Lângă
trunchiul de copac se oboseşte un copil,
Să-şi
găsească un culcuş pentru o seară cu ger năprasnic,
Bolboroseşte
codrului o doină şi-l întreabă ca un senil,
De ce totul
se roteşte în capul lui ca şi nebunia unui vârstnic.
Codrul nu-l
ajută să descânte ceasul,
În care
tatăl său l-a făcut să-şi plece capul,
Şi să se
avânte în vijelia drumurilor strâmte,
Ca să-şi
simtă suflul apăsat de a frigului valuri caste.
Pribegind
prin desişul dumbrăvii nepăsătoare,
Căută cu
ochii să cuprindă frăzegimea unei saltele,
De licheni
şi de vreascurile ciuntite de a vânturilor boltire,
Să-şi
procure un pătuc şi un somn profund între recile stele.
Freamătă la
gândul că-n curând o să i se usuce,
Ochii de
atâta amărăciune şi se întinde să se culce,
Dar nu poate
că-l înţeapă frigul priponit într-a lui coastă,
Încât
copilul crede că-i muşcat de o întreagă
haită.
Dar cu haina
lui de iarnă nu poate să răzbată,
Într-un timp
lovit de un ger hidos şi a sa faţă,
E străpunsă
de fiorduri gheţuroase şi nu poate să le topească,
Că-i pătruns
cu totul într-a morţii faţă, fără să-i crească,
Deasupra
culcuşului îngheţat, un noian de doruri, de înviat ,
Şi morţii
răpuşi de a gerului spiriduş,
Să nu răsune
în anonimat, copilul trist şi îngândurat,
Privigheat
doar de răbufnările unui vifor fără al său tuş.
Frigul pare
că l-a dus în lumea visului cu soare,
Unde ştie că
o veselă cântare,
O să-i
mângâie durerea ce l-a îndemnat să-şi zorească,
Paşii
trepidaţi către o nouă casă sufletescă.
Dar lăsat în
tagma lui, fără ceasul vrednic de repetat,
Mersul
umbrei ce s-a înhăitat cu lungimea drumului,
A ajuns în
luminişul luciferic şi s-a antrenat,
Să-şi
găsească un adăpost până la ceasul întunericului.
Vântul pare
că i-a dezgolit şi curajul de socotit,
Timpul cât a
mai rămas până când el, copilul,
Se va vedea
tras de un car cu scânduri şi copleşit,
De acel duh
putrezit, s-a întors din ghearele hainului.
Şi a devenit
pe loc, străinul de la început.
Dormitând pe
culcuşul de licheni,
Şi zbierând
dupa timpul cu lumeni,
Inundat de
lumina ceasului trecut.
31.01.2013
