joi, 31 ianuarie 2013

Culcusul



Culcuşul

Frigul caută o frunză tranşată de vântul viforos,
Şi se înduplecă  s-o pună jos,
Fără să fie lovită şi o piteşte,
Peste un trup de mort şi zoreşte,

Să adune alte frunze goale peste locurile care,
Stau să se dărâme peste singurătatea lumii,
Şi se vaietă întruna că nu s-a trezit nicio pasăre,
Să-i plesnească în urechi cântecul izbânzii.

Lângă trunchiul de copac se oboseşte un copil,
Să-şi găsească un culcuş pentru o seară cu ger năprasnic,
Bolboroseşte codrului o doină şi-l întreabă ca un senil,
De ce totul se roteşte în capul lui ca şi nebunia unui vârstnic.

Codrul nu-l ajută să descânte ceasul,
În care tatăl său l-a făcut să-şi plece capul,
Şi să se avânte în vijelia drumurilor strâmte,
Ca să-şi simtă suflul apăsat de  a frigului  valuri caste.

Pribegind prin desişul dumbrăvii nepăsătoare,
Căută cu ochii să cuprindă frăzegimea unei saltele,
De licheni şi de vreascurile ciuntite de a vânturilor boltire,
Să-şi procure un pătuc şi un somn profund între recile stele.

Freamătă la gândul că-n curând o să i se usuce,
Ochii de atâta amărăciune şi se întinde să se culce,
Dar nu poate că-l înţeapă frigul priponit într-a lui coastă,
Încât copilul crede că-i  muşcat de o întreagă haită.

Dar cu haina lui de iarnă nu poate să răzbată,
Într-un timp lovit de un  ger hidos şi a sa faţă,
E străpunsă de fiorduri gheţuroase şi nu poate să le topească,
Că-i pătruns cu totul într-a morţii faţă, fără să-i crească,

Deasupra culcuşului îngheţat, un noian de doruri, de înviat ,
Şi morţii răpuşi de a gerului spiriduş,
Să nu răsune în anonimat, copilul trist şi îngândurat,
Privigheat doar de răbufnările unui vifor fără al său tuş.

Frigul pare că l-a dus în lumea visului cu soare,
Unde ştie că o veselă cântare,
O să-i mângâie durerea ce l-a îndemnat să-şi zorească,
Paşii trepidaţi către o nouă casă sufletescă.

Dar lăsat în tagma lui, fără ceasul vrednic de repetat,
Mersul umbrei ce s-a înhăitat cu lungimea drumului,
A ajuns în luminişul luciferic şi s-a antrenat,
Să-şi găsească un adăpost până la ceasul întunericului.

Vântul pare că i-a dezgolit şi curajul de socotit,
Timpul cât a mai rămas până când el, copilul,
Se va vedea tras de un car cu scânduri şi copleşit,
De acel duh putrezit, s-a întors din ghearele hainului.

Şi a devenit pe loc, străinul de la început.
Dormitând pe culcuşul de licheni,
Şi zbierând dupa timpul cu lumeni,
Inundat de lumina ceasului trecut.

31.01.2013