Vis-Mihai Eminescu

Vis-Mihai Eminescu

Ce vis ciudat avui, dar visuri
Sunt ale somnului făpturi:
A nopții minte le scornește,
Le spun a nopții negre guri.

Pluteam pe-un râu. Sclipiri bolnave
Fantastic trec din val în val,.

În urmă-mi noaptea de dumbrave,
Nainte-mi domul cel regal

Căci pe o insulă în farmec
Se nalță negre, sfinte bolți,
Și luna murii lungi albește,
Cu umbră împle orice colț.

Mă urc pe scări, intru-nlăuntru,
Tăcere-adâncă l-al meu pas.
Prin întuneric văd înalte
Chipuri de sfinți p-iconostas.

Sub bolta mare doar străluce
Un singur sâmbure de foc;
În dreptul lui s-arat-o cruce
Și-ntunecime-n orice loc.

Acum de sus din cor apasă
Un cântec trist pe murii reci
Ca o cerșire tânguioasă
Pentru repaosul de veci.

Prin tristul zgomot se arată,
Încet, sub văl, un chip ca-n somn,
Cu o făclie-n mâna-i slabă ­
În albă mantie de domn.

Și ochii mei în cap îngheață
Și spaima-mi sacă glasul meu.
Eu îi rup vălul de pe față...
Tresar ­ încremenesc ­ sunt eu.
.............................................
De-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua
Și uit ce spun adeseori;
Șoptesc cuvinte nențelese
Și parc-aștept ceva să mor?

"Fără îndoială şi cunoaşterea morţii şi considerarea durerii şi a mizeriei vieţii dau imboldul cel mai puternic spre reflecţia filozoficã şi explicarea metafizică a lumii. Dacă viaţa noastră n-ar avea sfârşit şi ar fi fără durere, poate că nimanui nu i-ar veni în minte să se întrebe de ce e făcută lumea aşa cum e făcută."    ( Schopenhauer)

Poetul şi-a pus de timpuriu întrebări asupra existenţei, încercând să dea şi răspunsurile la aceste întrebări, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanţa între aspiraţiile lor şi realitatea înconjurătoare.

Structură romantică, opera lui Eminescu (susţine G. Călinescu) are două limite între care pendulează: sentimentul naşterii şi sentimentul morţii (…). Toată existenţa cuprinsă între cele două coordonate are o mişcare somnolentă, şi când nu aparţine de-a dreptul regimului oniric, ea capătă cel puţin forma tipică a visului (…). Locul visului e somnul şi e curios a vedea cât de mult a cultivat poetul acest început de extincţie a conştiinţei”^. Acest început de extincţie a conştiinţei este însă, de fapt, în marile poeme eminesciene – consideră Ion Negoiţescu – „o altă trezie, mai grea, mai originară, în care sufletul îşi recâștigă unanima substanţă”. Am adăuga: somnul nu e numai anestezic al suferinţei, sau cale de iniţiere în unicitatea cosmică primordială; gândirea din vis este, în primul rând, o gândire care şi-a redobândit libertatea.

Pentru Eminescu, visul relevă marea putere a poetului de a transfigura realitatea şi de a proiecta idealuri.

Călinescu e de părere ca “toată literatura poetului este onirică şi, când nu există de-a dreptul regimul oniric, ea capată cel puţin forma visului" , pentru că Eminescu fuge de real, având sentimentul deplin că-şi poate construi un univers paralel, superior, deoarece, “lumea este asa cum o gândesc eu”.

Publicată în 1876, în revista Convorbiri literare, poezia “Vis”, are ca  temă secvenţa visului, unde lumea întreaga poate fi luată în stapânire şi reorganizată după simţirea inocentă a celui care tânjeşte după  aflarea adevărului, după frumuseţea şi unitatea originară a Universului. Visul este în cazul lui Eminescu, o supapă dilatatorie pentru „eul” romantic care-şi trăieşte toate descătuşările fanteziei.

Primul cadru poetic se dezvăluie sub confesiunea eului liric, înmărmurit de iluzionismul odihnei sale.Puternic impresionat de bizareria trăirilor brevetate de limanurile lalazului oniric, eul exclamă, ca pentru sine, deşteptarea din mirajul fantasticului, a cărui urmare fu conştientizarea visurilor ca proiecţii ale somnului “ale somnului făpturi”. Acestea sunt cugetate de “a nopţii minte”, care făureşte bazaconii spuse de “a nopţii negre guri”.Incantaţiile rostite în toiul nopţii relatează transcendenţa spiritului către tărâmul scornirilor, a mărturiilor nefundamentate pe temelia realităţii, puterea gurilor hăituitoare creşte pe măsură ce puterea nopţii stăruie “le spun a nopții negre guri”.

Eul liric se confesează cititorilor că se visa plutind pe un râu.Acesta este momentul evaziunii spiritului către condiţia cunoaşterii Desprinderea intenţionată de real, facultatea de a construi noi lumi în care se păstrează totuşi reminescenţe ale datum-ului iniţial, intră în categoria reveriei sau a visurilor  diurne.Râul este fremătat de fantasticitatea “sclipirilor bolnave”, a valurilor, care e urmată de o perdea de dumbrave, întunecată de măreţia domului regal.Acest peisaj conturat între spectrele  naturii, acaparează oglinda minţii eului poetic, spartă de frânturile visului.Magia visului se continuă cu imaginea insulei vrăjite de înălţimea bolţilor înnegrite.Conturul insulei  este umbrit de razele lucinde ale lunii peste ziduri, încât orice colţ este ţesut cu proiecţii lungite.Prezenţa pronumelui neaccentuat “mi” intensifică implicarea afectivă a eului în îndreptarea către un tărâm al libertăţii fără hotar ” în urmă-mi noaptea de dumbrave/nainte-mi domul cel regal”.

Mişcarea întreprinsă de fiinţa eului este aceea de a urca scările interiorului domului.Acesta consimte că pasul său este adâncit într-o profundă tăcere “tăcere-adâncă l-al meu pas”, iar prin contururile slab illuminate, ochii eului întrezăresc “chipuri de sfinți p-iconostas”, figurile pictate  ale sfinţilor pe zidurile domului.

Spaţiul iconostasului, acea parte a domului cu încărcătură sacrală, este luminat de “ un singur sâmbure de foc”, adică de cupola arhitecturală aprinsă, sufocată de pictură coloristică a icoanelor, iar în dreptul acesteia se regăseşte o cruce, a cărei luminozitate este răspândită numai în împrejurul ei, încât spaţialitatea iconostasului este străfulgerată de “întunecime în orice loc”.

În perimetrul laic al domului regal, palpită frenezia corală, în care “un cântec trist”, revărsat peste pereţii “reci” ai edificiului, se conturează asemenea unei “cerşiri tânguioase”, venită în sprijinul slujbei de înmormântare.Visul în care se perindă sufletul eului, este nuanţat de ritualul morbidului, a cărui ofrandă este jelania cântecului mortuar “pentru repaosul de veci”, astfel conturându-se transcendenţa sufletului către marea trecere.

Pe sub perdeaua “tristului zgomot”, se iveşte domol, un chip învăluit în păturile stratificate ale somnului, ţinând în “mâna-i slabă” o flăclie, aceia a speranţei de  trezire din lumea călătoriei, şi înveşmântat în mantie albă domnească, asemenea unei făpturi giugiuficate.

Relatarea onirică este mediată de trăirea în parametrii ralităţii, încât, în conştiinţa eului se produce spasmul firului reverie.Eul mărturiseşte că întreaga fiinţă este îngheţată “şi ochii mei în cap îngheață” de auzul glasului său secătuit,  de spaima devoalată de temerile interioare ale spiritului “şi spaima-mi sacă glasul meu”.Încercarea eului de a descoperi identitatea mortuară a chipului întipărit în imaginea visului său, este stăpânită de încremenirea fiinţei, lovită de adevărul realităţii.Acesta constată că el este cel aflat sub vălul macabrului, şi reacţia imediată se transpune pe chipul eului, tresărind din carapacea sa “tresar ­ încremenesc ­ sunt eu”.Aderarea la acest adevăr “sunt eu”, este rezultatul intersectării celor două tărâmuri, real şi cel oniric, metamorfozat în imaginea chipului eului liric.

Această trezire din lumea reverie are ca urmare recâştigarea conştiinţei cugetative.Trezit din vibraţiile lăuntrice ale visului, eul liric concluzionează ca efectul hipnotic al somnului  l-a călăuzit tot spre aceiaşi sferă de percepere şi trăire a vieţii, încât “de-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua”.Urmarea acestui fapt real este abandonarea în braţele uitării “şi uit ce spun adeseori”.Deşi este treaz, eul liric pare că se află tot sub influenţa somnului, încât şopteşte cuvinte indescifrabile şi e în aşteptarea unui eveniment incert, de care însuşi se întreabă “să mor?”

Finalul poeziei este deschis interpretărilor pentru că perspectiva somnului, a visului, ca accedere către moarte este nuanţată de versul “şi parc-aştept ceva-să mor?”Universul eului poetic nu are concreteţe pentru că conştinţa acestuia e o reţea de simboluri, un văl care se cere sfâşiat pentru a ajunge la adevăr.

Prin poezia “Vis”, eul eminescian devine conştient de faptul că voiajul spiritului în căutarea adevărului este o călatorie spre interior, spre profunzimea structurilor psihice ale poetului.Cunoaşterea de sine este adevarata cunoaştere a lumii, dar aceasta este umbrită de finalul tragic al omului, rânduit hotarului morţii”să mor?”.

În concluzie, eroul romantic trăieşte în spaţiul oniric proiecţiile hiperbolizate ale dorinţelor sale refulate. Lumea nou creată e mai bogată, mai intens simţită şi chiar mai adevarată decât realitatea însăşi, ceea ce–l motivează pe eul liric să recompună perpetuu datele existenţei, în termenii şi după logica visului.

Poezia conţine nouă catrene, a căror rimă este mixtă, cu măsura versurilor de 8-9 silabe, ritm iambic, presărată cu linia punctată, ca o interpretare deschisă la aflarea adevărului.
Oralitatea stilului este devoalată de prezenţa figurilor de stil.Predominante sunt epitetele:”vis ciudat”, “ale somnului făpturi”, “a nopţii minte”, “negre guri”, “sclipiri bolnave”, “noaptea de dumbrave”,” domul cel regal”,” negre, sfinte bolți”,” tăcere-adâncă”,” cântec trist”,” cerșire tânguioasă”,” repaosul de veci”,” tristul zgomot”,” mâna-i slabă”,” albă mantie”,” cuvinte nențelese”;
metafore: “a nopții minte le scornește”, “le spun a nopții negre guri”, “fantastic trec din val în val”,” se nalță negre, sfinte bolți”,” luna murii lungi albește” ,” cu umbră împle orice colț “,”tăcere-adâncă l-al meu pas”,” văd înalte chipuri de sfinți p-iconostas”,” străluce un singur sâmbure de foc”,” s-arat-o cruce şi-ntunecime-n orice loc”, ” din cor apasă un cântec trist pe murii reci”, ” pentru repaosul de veci”, “prin tristul zgomot se arată” ,” şi ochii mei în cap îngheață”,” spaima-mi sacă glasul meu”,” eu îi rup vălul de pe față...”,” tresar ­ încremenesc ­ sunt eu”;
comparaţia: “ca o cerșire tânguioasă”,” se arată, un chip ca-n somn”,” de-atunci, ca-n somn eu îmblu ziua”.
dar şi de prezenţa verbelor de la prezent intersectată cu imperfectul, pentru a crea cadrul amintirilor ”avui”,”sunt”…

17.02.2013

Mihai Eminescu, Poezii, Jurnalul Naţinal, Buc, 2010

Autor referat: Mocanu Gabriela