Miradoni-Mihai Eminesu

Miradoniz-Mihai Eminescu

Miradoniz avea palat de stânci.
Drept streşină era un codru vechi
Şi colonadele erau de munţi în şir,
Ce negri de bazalt se înşirau,
Pe când deasupra, streşina antică,
Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt,
O vale-adâncă ce-ngropa în codri,
Vechi ca pământul, jumeta din munte,
Mâncând cu trunchii rupţi scările negre
De stînci, care duceau sus în palat
O vale-adâncă şi întinsă, lungă,
Tăiată de un fluviu adînc, bătrân,
Ce pe-a lui spate văluroase pare
A duce insulele ce le are-n el ­
O vale cât o ţară e grădina
Castelului Miradoniz.
Iar în castel de treci prin colonade,
Dai de înalte hale cu plafondul
Lor negru strălucit şi cu păduri
De flori. Păduri cărora florile
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,
Şi crini, ca urnele antice de argint,
Se leagănă pe lugerii cei nalţi,
Iar aerul văratic, dulce, moale.
Ca stelele sunt musculiţele prin frunze
Şi împlu aerul cel cald cu o lumină
Verzuie, clară, aromată. Fluturi -
­Copile sunt cu ochi rotunzi şi negri
­Cu părul de-aur şi cu aripioare
De curcubău - în haine de argint
Din floare-n floare fâlfâiesc şi-şi moaie
Guriţele-umede şi roşii în potirul
Mirositor şi plin de miere-al florilor.
Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase
Şi verzi-întunecoase, presărate
Cu sori dulci înfoiaţi, mirositori ­
E-o florărie de giganţi. Într-un loc
Crăpată-i bolta de granit, de cauţi
Prin streşina de codru până sus,
Unde în ceruri lin pluteşte luna.
Ea-i o regină tânără şi blondă
În mantia-i albastră constelată,
Cu mâinile unite pe-al ei piept
De neauă... Trece luminând cu ochii
Albaştri, mari, prin straturi înflorite
De nori, ce înfoiate îi oferă
Roze de purpur, crinii de argint;
Din când în când cu mâna-i argintoasă
Ea rumpe câte-o floare şi-o aruncă
Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;
Colo un nor se nalţă sfânt şi sur,
Se-ncheagă, se formează -ncremeneşte,
Devine-un templu grec şi plin de umbra
Columnelor ce-l înconjor - şi prin columne
Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei.
Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i
De diamante-n stele contopite
Brilează-n noapte - tăriile negre
A domei se-nsenină - şi ea intră
În el. - Columnele-ard sub clara ei lumină
Şi aruncă umbra una-ntr-alta.
Ea intră-n domă... stelele-o urmează.
Şi noaptea sântă plină-i de-ntuneric
Pe râul sânt ce curge-n valea mare
Care-i grădina cea din codri vechii
A lui Miradoniz. - Insule sfinte
Se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie.
Cu flori de aur, de smarald - cu stînce
De smirnă risipită şi sfărmată
În bulgări mari. Pe mîndrele cărări,
Ce trec prin verzile şi mândre plaiuri,
E pulbere de-argint. Pe drumuri
Cireşi în floare scutură zăpada
Trandafirie a-nfloririi lor,
Vântul le mână, văluros le nalţă,
De flori troiene în loc de omăt
Şi sălcii sfinte mişcă a lor frunză
De-argint deasupra apei şi se oglindează
În fundul ei - astfel încât se pare
Că din aceeaşi rădăcină creşte
O insulă în sus şi una-n jos
Şi [nu-i] nimica în aceste ramuri
Dintr-un copac într-altul numai ţes
Paianjini de smarald paianjenişul
Cel rar de diamant - şi greieri cântă,
Ca orologii aruncate-n iarbă.
Şi peste râul mare, de pe-un vârf
De arbore antic ţesut-au ei
Un pod din pânza lor diamantoasă,
Legându-l dincolo de alţi copaci.
Prin podul străveziu şi clar străbate.
A lunei rază şi-verzeşte râul
Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră
Nemaivăzută feerie, - Iară peste pod
Trece albă, dulce mladioasă, jună,
Albă ca neaua noaptea, păru-i de aur
Lin împletind în crinii mânilor.
Ivind prin haina albă membre angelici,
Abia călcând podul cel lung cu-a ei
Picioare de-omăt, zâna Miradoniz.
Ea-ajunge în grădina ei de codri
Şi rătăceşte o umbră argintie
Şi luminoasă-n umbra lor cea neagră;
Ici se pleacă spre a culege o floare,
Spre-a arunca în fluviul bătrân
Colo aleargă dup-un flutur,
Îl prinde - îi sărută ochii şi-i dă drumul
Apoi ea prinde-o pasăre măiastră
De aur se aşază-ntr-a ei aripi
Şi zboară-n noapte printre stele de aur.

Tudor Arghezi scria inspirat: „Fiind foarte român, Eminescu este universal” Si tot el: Eminescu este Beethovenul sufletului românesc”

Negoiţescu a încercat să adâncească şi să sistematizeze intuiţiile călinesciene. El surprinde, în profunzime, structura bipolară a eului liric eminescian: „Fţta lui Eminescu e dubă: privşste o dată spre noaptea comună, a vegherii, a naturii şi umanităţii, iar altă dată spre noaptea fără început a visului, a vârstelor eterne şi a geniilor romantice. () în planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde figura din aceasta faţă, cu două profiluri: unul neptunic, născut din spuma amară şi din ape tânjind spre orizonturile lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de focul originar" (I Negoiţescu-Poezia lui Eminescu).

Dacă un aspect esenţial al neptunicului este şi uranicul, atunci imaginarul eminescian se structurează simetric pe cel puţin trei axe ale viziunii poetice: pe verticală -uranicul, pe orizontală - neptunicul, iar în adâncime - plutonicul.

În opinia lui I. Negoiţescu, elementul care conferă „tărâmului eminescian proporţii de mit şi acea vrajă obiectivă, de lume sub pecetea sacrului, rămâne totuşi în ultimă analiză o natură care revine din belşug, îşi răspândeşte sonurile şi miresmele, şi mai ales respiră prin toţi porii ei elementaritatea, titanismul, ‚sfinţenia‘“.[i] Natura, topos romantic, este recuperată de Eminescu din unghiul unei geografii imaginare; ea este parte a unui spaţiu generat şi susţinut de contemplaţie. Sacralitatea eminesciană, dacă se poate vorbi despre un asemenea filon în lirica sa, este iradiată de tonul incantatoriu al eului instaurator, care reface exactitatea unui act ritualic din illud tempus, substanţa poetică fiind subprodusul unui asemenea act magico-mitic.

Proiectia paradisiacă eminesciană nu este doar un pur reflex al unei deprinderi romantice de a broda supra-realităti, ci are rădăcini filozofice adînci si corespunde unei convingeri personale că fericirea originară, deplină, trebuie să aibă existentă undeva. Dacă nu putem cunoaste „lucrul în sine”, ci numai fenomenul prin filtrul categoriilor a priori de spatiu si timp (cum afirmă Kant), dacă lumea îmi este dată doar ca reprezentare, ca un fel de fantezie subiectivă (cum afirmă Schopenhauer), atunci oricare altă realitate revine posibilă si are aceleasi drepturi de existentă ca si cea prezentă. Libertatea conferită de poezie (de cuvînt, de text si de semnificatia acestora) e aceea care dăruieste fiintei un spatiu si un timp unde nicicînd nu s-a produs vreun dezechilibru ontologic.

Persistă în toate acestea o ambiguitate, dealtfel inerentă unui spirit romantic. E vorba despre dualitatea trăirii eminesciene, ce pendulează între viată si moarte. Feeria imaginilor evocă, într-adevăr, un vitalism debordant, o poftă de cuprindere frenetică a tuturor senzaţiilor posibile, pe toate căile, la maximum.

Redactată în 1872, la vârstade 22 de ani, poezia Miradoniz, are ca scop evidenţierea romantismului eminescian încadrat în speţa romantismului universal , receptat prin “sintagme eterne” romantice .Incipitul operei poetice îl transpune pe lector într-un timp al trecutului fabulous, “era palatul cu stânci”, în care este înfăţişată istoria vestitului castel cu elemente arhitectonice inspirate din cultura greacă.Titlul poezii, Miradoniz,  are două simbolistici: cea dintâi,  numele castelului a cărei descriere farmecă auzul cât şi văzul imaginar al fiecărui cititor, totul datorându-se vocabularului plin de poeticitate imagistică, şi cea de a doua semnificaţie, numele zânei  care umanizează imaginea sintetică a universului templu, a naturii templu, ce se include reciproc pe parcursul versurilor poeziei.

Această poezie este construită pe baza schemei descriptive a acelui templu natural în care este încorporat palatul Miradoniz, creaţia pur artistic a eului eminescian.Numele său are conotaţii specific lumii mirajului, în care se identifică unicitatea acestei construcţii proiectate doar la nivelul fantasticului fructificator al eului.Explicaţia oferită de poet aduce argumente susţinătoare a faptului că ansamblul architectonic Miradoniz, era construit dintr-o reţea de stânci ce conturau palatul.Marginile protective erau limanurile codrului, “ştreaşina unui codru vechi”, iar ca elemente de înfrumuseţare a ansamblului arhiotectonic dominau munţii înşiruiţi de a lungul unui bazalt înnegrit ” şi colonadele erau de munţi în şir, /ce negri de bazalt se înşirau”.Acoperişul castelului natural nu era altul decât codrul secular fremătat de vântul puternic.Încadrat spaţial în perimetrul unei văi adânci, ce se îngropa în codri, castelul ocupa jumătate dintr-un lanţ muntos, a căror trunchiuri păreau că “manâncă” scările lutoase ale stâncilor, în susul cărora se ajungea la intrarea palatului. „Adâncul” din metafora “O vale-adâncă şi întinsă, lungă e semnul văii pline, bogate în întinderile ei. E o triplă determinare a regentului precedat de articolul nehotărât „o”., Adjectivul epitet reflectă lumea poetică, dar, în acelaşi timp, prin puterea de semnificare, creează o altă lume de sensuri, redând, sporită, emoţia estetică.Această vale “adâncă” era brazdată de cursul unui “un fluviu adînc, bătrân”, încât pe de-a latul acestei întinderi de apă păreau că se conturau creştetele unor insule deja moştenite anterior. Fluviul „adânc, bătrân” are atributele înţelepciunii fiinţei umane. Dubla determinare realizată prin cele două atribute adjectivale calificative postpuse substantivului „fluviu” (precedat de articolul nehotărât „un”), având acelaşi regent, se află în relaţie de dependenţă, dezvoltând amândouă, prin valoarea de epitet personificator, trăsături ale fiinţei umane, dar şi ale fiinţei lumii.În cadrul acestui teritoriu, asemenea unei “ văi cât o ţară”, e identificată grădina castelului Miradoniz.

Odată ajuns pe acest tărâm infatuat, sufletul îţi este supus unei iniţieri vizuale către descinderea unei călătorii în interiorul palatului.Eul liric condiţionează în manieră proprie obţinerea unui tichet permisiv spre vizualizarea acestui  templu ideal, inserând în cadrul versurilor, verbul cu nuanţă probabilistică “de treci”.Ajuns la acest stadiu, cititorul îşi poate continua călătoria tranzitând colonadele palatului, unde plafonul acestora se intersectează cu “înalte hale”, a căror neagră strălucire se interpune peste pădurile de flori.Caracterul solemn al versurilor este accentuat de prezenţa comparaţiilor hiperbolizante şi nu în ultimul rând, de sincopa verbului : « O vale cât o ţară e grădina/ Castelului Miradoniz./Iar în castel de treci prin colonade,/Dai de înalte hale cu plafondul /Lor negru strălucit şi cu păduri/ De flori. Păduri cărora florile/
Ca arborii-s de mari.Roze ca sorii,/ Şi crini, ca urnele antice de argint”

Aici, în lumea mirifică a titanicului floral, a măreţiei frumosului natural, masa florală are dimensiunea unor arbori, încât florescenţele acestora sunt percepute ca şi întinderile unei păduri.Ca specii florale, predomină  două soiuri alese:  “rozele ca sorii”, nuanţate în culorile luminii, în galben, şi “crinii ca urnele antice de argintiu”, asemenea zăcămintelor maselor nemetalice, din vremurile de dedemult.Aceste două nestemate mirositoare se zbenguiesc pe picioarele lujerilor înalţi, emanând o aromă văratecă, dulce, moale. Esenţă a frumosului, floarea, în accepţiune eminesciană, nu are doar funcţie poetică estetizantă. Ipostaza florii fertile se instalează în imaginarul poetului ca simbol ambivalent definind pe de-o parte, forma sau formula artistică perfectă, dar nu suficientă în sine pentru a exprima esenţa, ci conducând, - în absenţa fecundităţii, Ambele, frumuseţe şi adevăr, reprezintă o dublă lucrare şi o dublă consecinţă: a elaborării şi adecvării lucrului creat.

Roiul de musculiţe de pe frunzişul florilor este comparat cu multitudinea stelelor de pe bolta cerească, a căror prezenţă activează în mod natural la încălzirea aerului şi conturarea unei lumini “ verzuie, clară, aromată”.Aceste insecte însufleţesc peisajul floral al castelului, încât şi lumina dispersată nu mai are aceleaşi trăsături ale coloritului, ci e verzuie, plină de vivacitate.Întreaga sferă florală este invadată de micile fiinţe fâlfâietoare care împrospătează aerul văratec cu munca lor de polenizare florală.Fluturii sunt asemenea unor domniţe, “cu părul de aur” şi a căror braţe muncitoare “cu aripile de curcubeu”-în haine de sărbătoare câmpenească, fructifică cu hărnicie polenizarea.Aemenea unor scriitori ce îşi înmoaie peniţa în cerneală pentru a creiona un mesaj scris, aşa şi munca fluturilor este nuanţată de gesturile acestora care îşi înmoaie “ guriţele umede şi roşii în potirul mirositor şi plin de miere al florilor”.

Sobrietatea rozelor se resimte în cadrul tufelor ce formează  “dumbrăvi umbroase”, a căror coloristică, marcată prin verdele  închis “verzi întunecoase” , este clătită de luminozitatea sorilor “ înfoiaţi “, mirositor, descriindu-o la rangul pe care îl deţine cu adevărat: “ e o florărie de giganţi”.Eul liric crează ceastă imagine a rozelor cu înălţimi gigantic cu scopul de a proteja spaţiul fantasticului palat, dar şi de a omagia frumuseţea spectaculoasă a elementelor naturale ce străjuiesc palatul Miradoniz. 

Trecând într-o altă coordonată a palatului-templu, se poate obseva o crăpatură a bolţii de granit,cu ochiul liber ,  în care se strecoară  pe sub streaşina codrului, măiastra lună care “pluteşte lin în ceruri”.Înzestrată cu calităţile unei femei tinere, luna domneşte peste acest ţinut ca o “regină tânără şi blondă,/ în mantia-i albastră constelată,/ cu mâinile unite pe-al ei piept/de neauă...”Luminozitatea astrului nocturn este atât de clară “regină blondă”, încât îmbracă întreaga mantie constelară în albastru, idee nuanţată de metafora  “ cu mâinile united al ei piept/de neaua..”.Personificată, luna, “trece luminând cu ochii albaştri, mari”, călatoreşte printre straturile înflorite de nori şi ajunge la destinaţia preconizată de aceasta, la grădina floral cu “ roze de purpur, crini de arginţi”.Aici pare să se sălăşluiască şi să-şi arunce un veşmânt luminos, încât “ din când în când, cu mâna-i argintoasă, ea rupe câte o floare”. Gestul ei de a-şi marca prezenţa se succede altei acţiuni, aceleia de a arunca floarea ruptă , acolo, jos pe pământ, nu oricum şi nu oriunde, ci la nivelul firii cugetative “ o aruncă jos pe pământ/ca pe o gândire de aur”. Comparaţia “ca pe o gândire de aur” denotă semnificaţia dorinţei astrului celest de a impregna împrejurimilor castelului, simţământul uman, supus fiorului meditativ asupra frumuseţilor interiorului templului natural.

Undeva pe un cotlon al cerului, un nor îşi face simţită prezenţa sură « se-ncheagă, se formează,-ncremeneşte » şi asemenea unui « templu grec » se îmracă de întunecime, încât « plin de umbra columnelor ce-l înconjur », în pofida acestui imprevizibil celest, nu ezită să apară în haine argintoase, luna ce sfredeleşte cu câte o rază columnele palatului Miradoniz.Paşii săi se îndreaptă către coordonatele acelui castel.Creştetele astrului nupţial este săgetat  de o diadema diamantină contopită în lucirea stelară, iar înălţimile înnegrite a domului se luminau « ţariile negre a domei se-nsenină « şi luna puse stăpâire pe cetatea umbrită de codru.Prezenţa lunii în acest spaţiu activează sub comanda sa, elementele corporative ale castelului » columnele ard sub clara ei lumină/.şi aruncă umbra în umbra alteia ».Picioarele împodobite ale construcţiei arhitectonice sunt atât de cercetate de razele reflectorizante ale lunii, încât acestea par că ard sub lumina clară a lunii, iar efectul obţinut se propagă asemenea umbrelor.Fălnicia sa se aruncă peste domă şi alaiul constelar o urmează îndeaproape, încât noaptea rămâne surprinsă de întunericul sfios.

Un alt element component al complexului Miradoniz se iveşte în sfera de arondare a lunii, râul ce curge în valea mare, adică în grădina cu codri vechi a lui Miradoniz, presărând pe alocuri, insule sfinte.Vertiginoasă în a sa trepidare , luna se înalţă deasupra râului  « ca scorburi de tămâie », asemenea candelabrelor tămâiate. Luna capătă multiple valente poetice: decor nocturn, luminător de taină ce aureolează lumea, regină a noptii, ochi cu perspectivă înaltă si totală si, poate, multe altele. Rapsod al măretiilor cosmice, al zborului interstelar si al ascensiunii, Eminescu nu putea lăsa deoparte simbolistica plurivaloricăa  selenarului. Ea concordă intim cu predilectia poetului pentru somn si moarte. „Punctul cel mai însemnat de orientare uranică a poetului este luna” ; aceasta poate servi si ca loc de refugiu, de iesire din contingent. El trebuie transformat spre a primi dimensiunea absolută a fericirii umane

Nelipsite din acest cadru nocturn şi spaţial sunt fiinţele feminine “copilele sunt cu ochii rotunzişi negri”, înveşmântate cu “ flori de aur, de smarald”.Rigiditatea acestor copile este asemenea stâncilor “de smirnă risipită şi sfărmată în bulgări mari”. Aurul, substanţa şi metafora auriferă, constituie în viziune eminesciană, semnul şi ipostaza perfecţiunii: a creaţiei sau a imaginaţiei creatoare: un aer de aur” sau „părul de aur”, “flori de aur”, “de aur se aşază-ntr-a ei aripi” “stele de aur”.Apoape identică, aceiaşi conotaţie o capătă şi argintul, fiind un epitet potenţator al lunii şi universului ei:”urnele antice de argint”, “hainele de argint”, ” crini de argint”, “pulbere de argint”,”o umbră argintie”, “trece argintoasă”.

 Aceste copile deţin bogoţii valoroase , redate stilistic de importanţa contextelor epitetelor “flori de aur,de smarald”, “smirnă risipită şi sfărmată”.Întreg teritoriul se află sub incidenţa razelor argintii ale celestei lune, încât  “pe mândrele cărări/ ce trece prin verzile şi mândre plaiuri / e pulbere de argint”.Concluzia acestor versuri presărate cu epitetele “mândrele cărări”,” verzile şi mândre plaiuri”, întăreşte supremaţia reginei nopţii care contopeşte razele sale în pulbere de argint, iar fineţea iluminării se reflectă peste plaiurile verzi.Drumurile care înconjoară palatul Miradoniz sunt presărate cu zăpada trandafirie a florilor de cireşi. Covorul floral aşternut pe pământ este mânat în direcţii diferite de vântul care înalţă troieni de flori, în schimbul celor de omăt.Eul poetic tinde să prezinte cititorilor , prin intermediul imaginilor poetice “pe drumuri/cireşi în floare scutură zăpada/ trandafirie a-nfloririi lor,/ vântul le mână, văluros le nalţă,/ de flori troiene în loc de omăt”, importanţa pe care o deţine luna în cadrul peisajului natural.

Trecând într-o altă sferă a naturii luna sălăşluieşte peste aura sălciilor sfinte, care mişcă frunza de argint deasupra apei în care se oglindeşte umbra trunchiului pletos al arborelui, încât  această proiectare refractată pare a fi o insulă răsturnată, a căror capete sunt vizualizate una în susşi alta în jos.Proiecţia lunii în apa râului ajustată de prezenţa unei sălcii, contribuie la creionarea unei oglinzi răsturnate, a cărei imagine deformată induce cititorul spre limanul unui peisaj mistic.Eul liric vine să precizeze că nu este nimic fantastic în deşirarea ramurilor de sălcii “şi [nu-i] nimica în aceste ramuri”.Spaţiul codrului este ţeşut de păienjenişul de smarald al paianjenilor, subliniindu-se idea de puritate, virginitate, a acestui ansamblu naturistic al pădurii.Aici îi doinesc greierii cântul asemenea ticăiturilor  ceasornicelor.Metafora “greierii cântă ca orologii aruncate-n iarbă” valorifică intenţia poetului de a elucida orice formă de vieţuire aflată sub supravegherea lunii.De peste râu, păianjenii şi-au ţesut “pânza diamantină” peste vârful unui arbore antic, fiind liantul între ceilalţi copaci.Această continuare a uniunii codruluipeste malurile râului, întăreşte legăturile apropiate ale codrului cu spaţiul castelului Miradoniz.Raza lunii străbate peste podul străveziu, încât apa râului este înverzită de ramuril arborilor, întrunindu-se în undele râului, asemenea unei feerii nemaiîntâlnite, de privelişti edificatoare.

Podul de peste râu este cutreierat de pasul junei mlădioase, Miradoniz, plină de dulceaţă, cu tenul alb, asemenea zăpezii noaptea, cu părul de aur, a carui lungime se limitează la întâlirea mâinilor. Dezvelită de haina albă, membrele angelice se iveau păşind peste pod, cu picioarele albe, nimeni alta decât zâna Miradoniz. Prezenţa albului certifică unicitatea acestei fiinţe divine, şi pure.Poetul sintetizează trăsăturile acestei zâne la nivelul limbajului artstic, fermecând tot ţinutul palatului cu a sa prezenţă ” trece albă, dulce mladioasă, jună,/ albă ca neaua noaptea,/ păru-i de aur
lin împletind în crinii mânilor./ ivind prin haina albă membre angelici,
abia călcând podul cel lung cu-a ei/picioare de-omăt, zâna Miradoniz”.

Aceasta se orientează catre grădina de codri ce îi aparţine, în care şi rătăceşte.”O umbră argintie şi luminoasă” se interpune peste umbra întunecoasă a codrului.Pe alocuri,  zâna se apleaca să culeagă o floare, a cărei soartă e menită să omagieze cu prezenţa sa, “fluviul bătrân”.Îndepărtată de locul iniţial, zâna asemenea unei copile, aleargă să prindă un future, căruia îi sărută ochii şi îl eliberează , asemenea unui binefăcător şi trăind în deplina armonie cu natura înconjurătoare.Următoarea faptă întreprinsă de zâna Miradoniz este capturarea unei pasăre măiastre din aur, pe a căror aripi se aşează şi îşi ia zborul în noapte conglomeratele stelelor de aur.

Finalul acestei poezii este neaşteptat pentru că zâna părăseşte spaţiul palatului încadrat în hotarele natural şi se înalţă deasupra infinitului celest, pe aripile unei păsări.Zborul zânei are o notă de eliberare de sub autoritatea spaţiului  castelului, urmând cu accederea stăpânirii astrului nopţii peste acest spaţiu natural.

 Registrul stilistic al poeziei este plin de bogăţii  lingvistice, a căruii arii este invadată de epitete,:” streşina antică”,” codrul cel vechi”, “O vale-adâncă şi întinsă, lungă” ,” fluviu adînc, bătrân “,”o lumină
verzuie, clară, aromată”, ” Roze ca sorii”, “crini, ca urnele antice de argint”,” ochi rotunzi şi negri”, ” ­cu părul de-aur”, “cu aripioare de curcubău”, “în haine de argint”, ” mirositor şi plin de miere-al florilor, “şi verzi-întunecoase”, “cu sori dulci înfoiaţi, mirositori”,“mantia-i albastră constelată”, ” cu flori de aur, de smarald”, ” verzile şi mândre plaiuri”,” zăpada trandafirie a-nfloririi lor”, “stele de aur”.
de comparăţii: “Vechi ca pământul”,” O vale cât o ţară e grădina”,” florile,ca arborii-s de mari “ , Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase “ ”, E-o florărie de giganţi”, ” ca pe-o gândire de-aur”, “insule sfinte
se-nalţă-n el ca scorburi de tămâie”, ” greieri cântă, ca orologii aruncate-n iarbă”, ” ca-ntr-o mândră nemaivăzută feerie”, “albă ca neaua noaptea”,
metafore: “Mâncând cu trunchii rupţi scările negre’, “pare
A duce insulele ce le are-n el”, ­“Se leagănă pe lugerii cei nalţi”,” din floare-n floare fâlfâiesc”,  şi-şi moaie guriţele-umede şi roşii în potirul”, “Crăpată-i bolta de granit”, ” în ceruri lin pluteşte luna”, “ea-i o regină tânără şi blondă”, “Cu mâinile unite pe-al ei piept de neauă”, ” Trece luminând cu ochii albaştri, mari, prin straturi înflorite”, “De nori, ce înfoiate îi oferă/roze de purpur, crinii de argint”, ” Ea rumpe câte-o floare şi-o aruncă Jos pe pământ”, “un nor se-ncheagă, se formează –ncremeneşte”,” devine-un templu grec şi plin de umbra
columnelor ce-l înconjor”, ” prin columne,. trece-argintoasă câte-o rază-a lunei”, ” Diadema-i de diamante-n stele contopite”, “Brilează-n noapte - tăriile negre , a domei se-nsenină”, ” Columnele-ard sub clara ei lumină”, ” şi aruncă umbra una-ntr-alta”, “ea intră-n domă... stelele-o urmează”, ” noaptea sântă plină-i de-ntuneric”, ” cu stînce de smirnă risipită şi sfărmată”, ” e pulbere de-argint”, “vântul le mână, văluros le nalţă”, “dintr-un copac într-altul numai ţes, paianjini de smarald paianjenişul”, “de pe-un vârf de arbore antic ţesut-au ei”, ” un pod din pânza lor diamantoasă”, ” prin podul străveziu şi clar străbate a lunei rază”,” şi-verzeşte râul cu miile lui unde”,” iară peste pod trece albă, dulce mladioasă, jună” ,” păru-i de aur lin împletind în crinii mânilor”, “ivind prin haina albă membre angelici”, ” Abia călcând podul cel lung cu-a ei, picioare de-omăt, zâna Miradoniz.”, ” rătăceşte o umbră argintie
şi luminoasă-n umbra lor cea neagră”, “Ici se pleacă spre a culege o floare,  spre-a arunca în fluviul bătrân”, “ea prinde-o pasăre măiastră
de aur se aşază-ntr-a ei aripi”, “şi zboară-n noapte printre stele de aur”.
 menite să accentueze melodicitarea versurilor libere. Timpul verbal utilizat de eul poetic este imperfectul, care induce cititorul în lumea trecutului fabulous.:”avea”, “era”, “erau”,”înşirau”, “fremea”,”-ngropa” duceau”,atunci când este descris spaţiul palatului , dar şi timpul prezent, ca o continuare a acţiunilor momentane:”treci”, “dai”, “-s de mari”, “se leagănă”, “sunt”, “umplu”. “ fâlfâiesc”,”moaie”, “sunt dumbrăvi”,”e o florărie” , “pluteşte”, “i-o regină”, “oferă”,”rumpe”, “aruncă”, “se-nalţă”, “devine un templu”, ” se-ncheagă”, “se formează” “-ncremeneşte”, “ia”, “brilează”, :ard”,Intră”.”I de –ntuneric”,”urmează”,”curge”, “i-grădina”,”…..

Acest text poetic surprinde de a lungul versurilor libere, neîncadrate în strofe programate, ci tot libere,cu rime libere,   tema palatului şi a tema lunii.Ca motive literare predominante sunt : motivul codrului, al castelului, al fluviului, al florilor, al grădinii, al columnelor, , al arborilor, al geierului, al podului, toate acestea conducând la argumentarea caracterului romantic al poeziei.În acest context liric, luna se aliază cu natura întreagă , pe care o domină cu a sa strălucire, ea nu protejează idila dintre îndrăgostiţi ci aurează înfătişarea acestui loc mirific al castelului Miradonix.

10.02.2013

Mihai Eminescu, Poezii, Jurnalul Naţional, Buc, 2010

Autor referat: Mocanu Gabriela

---