Ortacul

Ortacul

Şchiopătănd de o săptămână-ntreagă,

Schiloditul om mai mereu se întreabă,

Ce ar fi putut să facă cu durdulia desagă,

Dacă trupul suferind, n-ar fi fost târât de-o gloabă.

Mintea se răsfrânge la timpul bătăliei,

Când altminterea vag îşi aminteşte,

Că în vâlvătaia crâncenă, el luptase vitejeşte,

Să câştige o existenţă mai bogată-n veselie.

Scopul urzit de acel bandit vânjos,

Nu fu de neluat în serios,

Şi luptând ca un vultur mânios,

Şi-a facut duşmanii  să rămână în faţa lui mai prejos.

Traiul greu îl mânase spre viforul încăierării,

Spre a culege roade sufleteşti mult cumpănite,

Faptele braveşti ale luptătoruluii îi aduse laudele măririi,

Şi luase asupra-şi forţa morţii cumplite.

Obrăzat, spintecat în noroiul deşăntat,

Ortacul a căzut cu o gravă scobitură, în genunchi aninat,

Strigând din plămânii traşi, un scâncet înnecat,

Lozinca tăranului dezumanizat.

Ca un emisar al morţii, din inima ortacului zvâcneşte,

Un ultim puls, menit să redea,

Esenţa existenţei, în timp ce creşte,

Suferinţa omului mutilat de tiranie şi care cândva de ea râdea.

Învineţit de frigul însingurării şi al neputinţei,

Ortacul ia drumul căinţei,

Şi asemenea unui bivol întărâtat,

Nu se lasă în ceasul morţii împovarat.

27.11.2012