vineri, 4 octombrie 2013

Viata la tara



Viaţa la ţară

Îndepărtat de traiul de la oraş,
Mi-am găsit pe tărâm de ţară, un locaş,
Într-o vale îndepărtată de civilizaţie,
Asaltat mereu de nevoia de o nouă respiraţie.

Buimăcit de farmecul câmpenesc,
Mi-am luat destinul în mâini şi de o vreme haiducesc,
Pe meleaguri rustice care mă înzdrăvenesc,
Cu o poftă avidă de viaţă şi de abia acum simt că trăiesc.

Poftit de o ţărăncuţă într-o căscioară gătită,
Într-o seară, pe timp de vară, m-am ospătat cu mâncare gătită,
Însă nu la microunde, nici la aragaz,
Ci pe vătrar, în cuptor, unde focul e aprins cu gaz.

Acest detaliu îmi ascute curiozitatea,
De a afla dacă fata cunoaşte şi posibilitatea
De a a găti la aragaz mâncăruri fine,
La fel ca la restaurant, unde mesenii nu pleacă cu burţile pline.

Răspunsul îl primii îndată, în timp ce fata cochetă,
Se pregăti bărbăteşte, în ochi să mă privească,
Răspunzând că s-a oferit să mă omenească,
În stil ţărănesc, precum în vremurile de altădată.

Anxietatea creşte pe masură ce minutarul îşi face rondul,
Pofta de a degusta bucate ţărăneşti mă împinge într-acolo,
Să pătrund în chilioară şi să furişez în fundul gâtului,
O bucată bună de cârnaţi şi curând îl laud mieunând pe Polo.

Gazda nedumerită, mă strigă să vadă,
Dăcă paţii ceva, însă nu putui să îi răspund,
Că avui gura plină şi ieşii din acel fund,
De cămaruţă şi îmi cerui scuze pentru a mea ispravă hâdă.

Ora mesei a sosit, însă hămesit după atâta aşteptare,
Apucai platoul cu înfrigurare şi gustul mi se desfătă,
Cu bucate savuroase şi cu o mândruţă plină de mirare,
Petrecui o seară bogată în savoare, delectată cu o mândră fată.

Întors la căsuţa din vale, apropiată de codru,
Meditai la traiul uşurat de grijile moderne,
Şi visând la un destin fălos mi se păru,
Că aud lângă fereastră zornăitul de la mioare, pline de carne.

Ieşii în prag să verific cele imaginate,
Şi mă văzui tranşând o mioară grasă,
Care în tigaie, asezonată cu ceapă, era toată unsuroasă,
Plină de gust şi îmi frematai degetele printre ale sale coaste.

Timpul trece şi anotimpul receeste prevestit de nouri,
Care nu se lasă aşteptati pe cer, rotindu-se parcă,
După cârdul de cocori şi gâşte, agăţându-se de acele straturi,
Din atmosferă care modifică vremea şi o zgâlţâie ca pe o nebună.

Stoluri de pasări invadează celestul şi băltoaca se înnegreşte,
Cu dihanii care fac să dârdâie tot cerul,
Plângând raţele şi broaştele după tot haremul,
Însă soarele pe toţi îi ocroteşte şi lor le zâmbeşte.

Asemenea imagini la oraş nu le priveşti atent,
Că eşti stresat de gânndul de a face bani,
Încât îngrijorit de ziua de mâine, ai alăturea de tine nişte câini,
Ce te hăituiesc până când devii rece şi dur ca un patent.

Viaţa la ţară e încununată cu minuni,
Fie solare, fie culinare, sau dimpotrivă,
Cu urlete de animale, care te înconjoară,
Încât viaţa la ţară e frumoasă, extrasă din ţarcul de minciuni.


3.09.2013








Pasul doi



Pasul doi


Ieşit de pe un muşunoi de furnicuţe,
Eu, gândacul, flendurit de atâtea ite,
M-am văzut scărpinat în cap de o rază de lumină,
Şi îndată am  crăpat de ciudă cât pentru o lună.

Soarele nu îmi este prieten,
Şi îndată ce îl văd îi dau pinten,
Cu ale mele picioruşe către un ascunziş,
Mă pitesc pe după vreascuri, dar pe furiş.

Rostesc un slogan care să-mi ţină trupul stabil,
Să-l audă si alţi omologi şi cât mai abil,
Mă îndrept către domniţele furnici,
Le dau bineţe, însă ele îmi ies în cale câte cinci.

Sunt puse pe scandal, motivul le-am dat chiar eu,
Însă frică nu mi-e de ele, ci de acele surcele,
Care date la o parte, vine peste mine , soarele falnic ca un zeu,
Şi mă calcă pe nervi, fâşicul de lumină, mai ceva ca viespiile.

Într-adevăr pe furnici le-am supărat,
Dar timpul împotriva mea a stat,
A venit timpul să fac un al doilea pas,
Către un drum mai prielnic mie, indiferent de ceas.

Hotărât să-mi caut un locaş al meu,
Apărat de soare şi împresurat cu vitamine naturale,
M-am oprit lângă o stavilă de bălegar, împânzită cu multe zale,
În care am pătruns printre ele, părând un adevărat zeu.

Încântat de locaşul căpătuit, mă apucai să săp un şanţ,
În care să îmi pastrez proviziile, care pe timp de iarna vor fi făcute cranţ,
Şi înflăcarat de muncă, am creat un hambar micuţ de holde,
Asemenea furnicilor, care acum îmi par plăpânde.

Visteria a fost fondată, lumea mă cercetează de îndată,
Căci movila de bălegar e mereu împrospatată cu material vegetal,
Cât e ziua de lungă, am de lucru ca un hamal,
Însă nu mă plâng, căci am dat peste un loc bogat în plată.

Pasul doi l-am întreprins şi nu m-am lasat cuprins,
De nicio umbră de regret că timpul nu  m-a prins,
În toane bune, însă viaţa ţine cu mine,
Căci am trupul sănatos şi îmi va fi mult mai bine.

Osingură temere eu am,
Că lumina îmi va tăia craca de sub picioruşe,
Că mă va usca ca pe un rug lăsat în geam,
Fără să mă trezesc vivaci, lăsat izbelişte ca şi sumbrele ţepuşe.


3.09.2013