Singurătate-Mihai Eminescu
Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,
Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.
În odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş
Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş.
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le rod.
Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui;
Dar atuncea greieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.
Câteodată... prea arare...
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa...
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.
"Eminescu e un poet de concepţie şi asta a stânjenit pe critici, care au evitat să analizeze poezia lui cu subântelesul discret că ea se va perima. Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzica şi în metafore, de-a dreptul, fărăplanuri paralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sunt viziuni." (G. Calinescu: "Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent")
"Eminescu depşeste nu numai raza romantică, ci şi toate celelalte antecedente cunoscute; într-adevar, el ne apare drept unul din cei mai mari poeţi ai categoriei departelui din întreaga literatura universală (Edgar Papu: "Poezia lui Eminescu")
În timpul vietii sale şi apoi decenii de-a randul nu s-a cunoscut decât prima lui faţă: probabil că nici el n-a cutezat s-o destăinie pe cealaltă. O teama ciudată s-a înfipt în conştiinţa lui, încât tezaurul marilor vise a zăcut mereu ascuns în caietele depozitului de manuscrise. În planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde figura din aceasta faţă, cu doua profiluri: unul neptunic, născut din spuma amară şi din ape tânjind spre orizonturile lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de focul originar.Singularitatea eminesciană este rapusă de sentimentul singurătăţii, care nu e decât o realitate absolută, esenţială epntru suflet, asigurându-i acestuia o identificare desăvârşită cu el însuşi.
Scrise la temperatura unei atare responsabilităţi de sine, versurile trecute prin zonele străbătute de fulgerările inspirate în odiseea căutărilor şi comunicărilor de sine, din cadrul poeziei Singurătate, publicată în Convorbiri literare, la 1 martie 1878, la vârsta de 28 de ani, fiind lipsit de posiblitatea de a o avea alătrui pe iubita sa, Veronica Micle, poetul se scufundă în aminitiri.Poezia este segmentată în două planuri: primul plan cuprinde strofele 1-7, ce adîncesc atmosfera singurătăţii, tristeţii şi melancoliei, iar în celălalt plan se includ ultimele 3 strofe ce activează starea eului liric datorită apariţiei iubitei. Călinescu numea…
Titlul poeziei denotă starea afectivă de deprimare, de melancolie, datorată unei suferinţi interioare subjugate săgeţilor singurătăţii.Acest sentiment de însingurare, lăsat pe pământ ca un jug imperios al interiorului, dezrădăcinează până şi baza cea mai fortificată a sufletului uman, în condiţiile în care este presărat cu meditaţii lăuntrice şi raportate la realitatea exterioară afectului.”Singurătate” imprimă versurilor poeziei cu acelaşi nume, tonalitatea unei muzicalităţi sfărmicioase de arii intransigente ritmului coral al singurătăţii, a abandonării eului în străfunduri întunecoase încorporate în cugetele tăioase ale amintirilor.
Cadrul în care eul liric se confesează cititorilor se desfăşoară în camera proprie de muncă elaborată, unde atmosfera perdelelor trase “lăsate”, amplifică euforia suferindă a poetului.Descrierea spaţiului locuit de poet conduce către creionarea unei imagini vizuale menite să înmagazineze notiţele necesare aprofundării sentimentului de dezolare şi închidere în mediul meditativ.Chiar dacă prezenţa focului pâpâietor în vatră este adnotată, aceasta intensifică procesul de pătrundere în vasta agonie a gândurilor de către spiritual eului, la care contribuie şi semnificaţia conjuncţiei coordonatoare adversativă “ iară”, “iară cad pe gânduri”.
Distanţat de exterioritatea spaţială, eul se confesează cititorilor, aducându-le în atenţie faptul că mintea îi este traversată de o mulţime de “dulci iluzii”, care îi răscolesc sufletul asemenea stolurilor de păsări de pe înaltul cerului , realizând astfel o metaforizare a invadării afectului de fascinaţia iluziilor purgative, cu ajutoru repetiţiei şi a aliteraţiei : “stoluri, stoluri trec prin minte/dulci iluzii”, generând o stare somnolentă.Încărcătura emoţională a amintirilor se desface din ale sale partituri, treptat, suprimând cu trăirile acestora spaţiul neuronal cugetativ al eului.Personificarea “amintiri ţârâiesc încet ca greierii”, construieşte baza edificiului memorativ al trecutului, care ţiuie prin urechile eului, asemenea ţârâirii greierilor în miez de noapte “printre negre, vechi ziduri”.Asemenea zidurilor vechi, amintirile se rup din ansamblul imagistic al faptelor de viaţă dominate de autoritatea timpului şi se sălăşluiesc în gândurile eului, într-un răstimp de însingurare apăsătoare. Metafora “cad grele, mângâioase” subliniază cursul pe care îl iau amintirile de a lungul cărării solitudinii interioare, amplificând nuanţele emoţionale, răspunzătoare de turnurile sufleteşti ale poetului, evidenţiate de bogăţia conotativă a epitetului antitetic dublu “grele, mângâioase”.
Ultima directivă a amintirilor, descrisă literal, este amplasarea lor în sufletul “trist” al poetului, ca sfărmate, desfigurate de plinătatea emoţională şi aduse la stadiul de picurări încete de nelinişte.Imaginea poetică a metamorfozării amintirilor în picături de ceară, lăsate să cadă la picioarele lui Crist, descrie finalul tărâmului iluzionist, fiind încrustat de ceara suferinţei, a neputinţei de salvare din ghearele sfârşitului tragic, făcând o analogie la momentele finale ale suferinţei Mântuitorului:”cum în picuri cade ceara, la picioarele lui Crist”.
Reîntors în spaţiul real, al camerei, spiritul contemplativ al eului observă realitatea insalubră a odăii, încât ochiul său ţinteşte asupra ţesăturii de păienjeniş, asupra “cărţilor în vravuri”, ce sunt cercetate de mersul ghiduş al şoriceilor.Diminutivul “şoricei” contribuie la intensificarea atmosferei insalubre a odăii, prin a cărei unghere patrulează aceste rozătoare de mici dimensiuni, semn că nu a trecut prea mult timp de când ochiul poetului nu a mai inspectat această cameră de lucru.
Deşi spaţiul nu corespunde condiţiilor de viaţă sănătoase şi salubre, afectul eului este înviorat de “această dulce pace”, nehuită de paşi omeneşti.Pronumele personal,formă neaccentuată, la persoana întâi singular “îmi”, întregeşte gestul poetului de departajare a singurătăţii într-un alt spaţiu al afectului, şi cercetează cu privirea podul din care se aud freamătele cotoarelor de cărţi, pe care şoriceii le rod cu zor în întunecatul spaţiu al podului “ îmi ridic privirea în pod”.Ascultarea muncii şoriceilor, având ca obiect de lucru, învelişul cărţilor lui, îl introduce pe eul liric într-o decuplare de lumea anterioară a gândurilor şi astfel are loc împământenirea acestuia în mediul concret al odăii.
Tranzitat de sentimentul distrugerii cărţilor lui, eul simte nevoia titanică de a le mărturisi tuturor, prin intermediul interjecţiei exclamative “ah”, şi al adverbului multiplicativ “de câte ori”, dorinţa sa de a se lepăda de patima scrisului.Exprimată în manieră poetică, cu ajutorul comparaţiei “ca să spânzur lira-n cui”, tendinţa poetului de a se eschiva din mrejele lirei este dominată de însăşi tăria interiorului de a se refugia în mângâierile lirei, al cântecului poetic, mai exact de cădere în propria groapă.Frenezia lirei este atât de apăsătoare asupra interiorul eului, încât singura soluţie pe care o acceptă ca fiind relevantă este trasarea unui sfârşit sinucigaş, adică renunţarea la placerea năvălirii scrisului, ce îi încremeneşte sufletul. Țelul la care râvneşte este acela de a pune capăt poeziei şi al pustiului, celor două dureri care stagnează de ceva vreme în sufletul lui.
Neputinţa împlinirii acestei dorinţe, acestei şanse de vindecare a traumei sale interioare, este intensificată de veridicitatea mediului înconjurător, al realităţii stăpânite de mersul greierilor, al şoriceilor, fapt care reinstalează melancolia în sufletul poetului.Metafora “readuc melancolia-mi, iară ea se face vers”, conturează umbrele melancolice aplanate în sufletul eului, încât pronumele personal, neaccentuat “mi” concretizează durerea trăită doar de eul poetic.Forţa creativă a eului se propulsionează în centralizarea redactării versurilor cu caracter de liră ”iară ea se face vers”.Această frază consecutivă ţinteşte asupra sferei intelectuale a eului, a cărui propunere se precipită în picăturile melancolice ale versurilor poeziei “Singurătate”.
Al doilea plan poetic se conturează în limanul încercării poetului de a evada din cercul singurătăţii.Saturat de fluviul neputinţei , spiritul eului este acaparat tot de lumea amintirilor, dar de această dată , nu la fel de zdruncinătoare, vorbind din perspectivă emotivă.Adverbele de timp compuse “câteodată” şi “prea arare”, cu sensul de raritate a împlinirii unui eveniment, imprimă versurilor aspectul de confesiune lirică a eului, care deschide cititorilor uşa spre taina inimii sale.Acesta le mărturiseşte lectorilor că numai târziu, în miez de noapte, “când arde lampa”, inima îi tresare la auzul soneriei de la uşa casei.Acest moment intensificator al stării de aşteptare în descifrarea necunoscutului, este evidenţiat cu ajutorul frazei temporale “inima din loc îmi sare/când aud ca sună cleampa”.Utilizarea regionalismului “cleampa” valorifică anxietatea eului poetic.
Agonizat de incertitudine, eul liric oferă tuturor o replică imediată “este ea”, cea pe care o aştepta să-i umple golul de singurătate.Apariţia “ei” îi provoacă eului opinii total diferite de cele pe care le avea cu privire la casa sa.Dacă, cuprins de sentimentul însingurării , casa era receptată ca “deşartă”, fără să-i ofere nicio mulţumire, acum , la sosirea “ei”, imaginea casei suferă modificări radicale, încât “ dintr-o dată-mi pare plină”.Adjectivul “plină” este corespondentul împlinirii visului eului poetic de a scăpa de singurătate.Vorbind metaforic, “în privazul negru al vieţii mele/e o icoană de lumină”, poetul, iniţial tranzitat de spectrul întunecat al viziunii asupra vieţii sale, valorifică, acest lăuntric capturat de claustrarea afectivă, la statutul de “icoană în lumină”.Prezenţa antitezei în cele două versuri, adnotată de vocabulele “în privazul negru” şi “icoană de lumină”, mărturiseşte starea afectivă a eului cuprins de o aură luminoasă pe chip dar totodată şi viziunea despre viaţa în acest moment.
Prezenţa fericirii este relatată prin corespondenţele antitetice ale versului “şi mi-i ciudă cum de vremea”,.Verbul “mi-i ciudă” exagerează neputinţa poetului de a împiedica trecerea unui timp, presărat cu fericire, de împlinire sufletească.Metafora “să mai treacă se îndură”, redă la nivel stilistic, cugetarea poetului la acest timp vindecător de patima ce l-a răstignit vreme îndelungată, aceea a singurătăţii.Eul se răzvrăteşte împotriva vremii, timpului neîngăduitor , plângându-se tuturor că fericirea traită alături de iubită este umbrită de trecerea ireversibilă a timpului. Momentul însuşirii sentimentului de iubire este concluzionat în finalul poeziei de vesrsurile “cand eu stau şoptind cu draga
mâna-n mână, gură-n gură”Astfel, împlinirea iubirii dintre eul poetic şi iubita sa are loc în cadrul casei sale şi astfel se dozează seringa cu serul eliminării singurătăţii din sufletul poetului.Finalul poeziei este pozitiv, motivant pentru elucidarea elixirului solitudinii interioare, încât trăirea sentimentelor de iubire este lama cuţiului ce înlătură caracatiţa singurătăţii, cu o singură excepţie, nu poate împiedica trecerea timpului.
Registrul stlistic este subliniat de prezenţa epitetelor:” perdelele lăsate”, “dulci iluzii”,” negre, vechi zidiri”,” grele, mângâioase”,” dulce pace”,” măruntul mers”,” deşarta casă”
comparaţiilor:” ţârâiesc încet ca greieri”,” cum în picuri cade ceară/ la picioarele lui Crist”,” şi prin cărţile în vravuri ,u mblă şoarecii furiş” ,” e-o icoană de lumină”,”
metaforelor:” şi se sfarmă-n suflet trist”, “În odaie , s-a ţesut păinjeniş”,” ascult cum învelişul, de la cărţi ei mi le rod”,” voit-am ca să spânzur lira-n cui”, “şi un capăt poeziei/şi pustiului să pui”,” Readuc melancolia-mi”,” Iară ea se face vers”.” dintr-odată-mi pare plină”,” în privazul negru-al vieţii-mi”,” şi mi-i ciudă cum de vremea”,” Să mai treacă se îndură”,” când eu stau şoptind cu draga /mână-n mână, gură-n gură”, al repetiţiei “soluri , stoluri trec pri minte”,
a antitezei:” Focul pâlpâie în sobă/iară eu pe gânduri cad “ “dulci iluzii / printre negre, vechi zidiri”,” “cad grele, mângâioase/ se sfarmă-n suflet trist”, “în privazul negru-al vieţii-mi/e-o icoană de lumină.
şi totodata de prezenţa verbelor de la prezent:“şed”,“cad”,”trec”,”ţârâiesc”, “se sfarmă”,”cade”, “umblă”, “îmi ridic”, “ascult”, “este ea”, ”pare plină”,”e o icoană”,”mi-I ciudă”,”stau”.
Poezia este alcătuită din 10 catrenuri, cu rimă încrucişată, măsura versurilor de 7-8 silabe, ritm iambic.Poezia este o confesiune lirică în care accentual cade pe efectele singurătăţii supuse trăirilor afectului liric.
15.02.2013
Mihai Eminescu, Poezii, Jurnalul Naţional, Buc. 2010
Autor referat: Mocanu Gabriela
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu