[Archaeus]-de Mihai Eminescu
“Eminescu a
fost în ordinea prozei literare un meşteşugar tot pe atât de iscusit şi de
strălucitor ca şi în ordinea poeziei.” (Perspessicius)
“Proza
poetică eminesciană nu e jocul
suplimentar al unui geniu, în marginea poeziei lui; ea se integrează într-un
system de mituri lirice într-o structură a personalitătii, oferindu-ne un
întreg spaţiuspiritual;înlăuntrul căfruia putem desciframai clar viziunea
cosmic a poetului.” (Pompiliu Constantinescu)
Opera
Archaeus este o creaţie cu puternice influenţe filozofice.Ea debutează cu idei
referitoare la discrepanţa dintre neînţelegerea angajaţilor de la primărie, a
celor ce se ocupă de rezolvarea
problemelor sectorului financiar, a oamenilor preocupaţi de activităţi ce ţin de domeniul
spiritual precum: filozofia, poezia, artele, pe care pot să le critice, dar nu
să le şi nege.Naratorul eminescian, omnişcient, tinde să evidenţieze lumea aşa
cum o percepe creierul nostru.Îşi întă reşte idea printr-o referire comparativă
între gânsac şi câine, iar de importanţă este modul de a privi al fiecăruia,
“amândouă aceste fiinţe au ochi şi creieri.” “Lumea nu-i cumu-i, ci cum o
vedem…”.Concluzia scriitorului este aceea că filosoful e mai cuminte decât un
gânsac.
“Un semn că
pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru de dramuri de creier totu-i
sigur.”Se atrage atenţia asupra regulei pitagoreice din geometrie, numită şi
puntea măgarilor, pentru că nu putem percepe lumea în sine şi explicaţia vine
din înţelegerea reacţiilor creierelor noastre, adică a faptelor condiţionate de
reflexele umane.
Crezul
eminescian de geniu,este susţinut şi în această proză unde meditarea, are o importănţă deosebită, “cugetarea adâncită pe o hârtie” , “o gândire este un act, un cutremur al
nervilor”, creând astfel cadrul ideii că “lumea şi viaţa sunt vis”.Lumea văzută
ca vis conturează întregul fir epic al acestei opera..Naratorul aduce în prim
plan lumea intelectului, importanţa cărţilor vechi, scopul scrierilor lor:”De
aceea cărţile vechi, pe care oamenii le scriau pentru că gândise ceva ce le
apăsa inima şi voiau s-o spuie şi altora ..”
Naratorul
personaj mărturiseşte că a văzut din dreptul ferestrei sale un bătrân ce a
intrat în Corabia lui Noe, crâşma unde obişnuia să savureze un vin bun unguresc
şi acolo îşi avea “masa de baştină” iar seara, după ce termina de scris, se
refugia “la măsuţa din colţul corăbiei” ,retrăind vremea copilăriei. Instigat de prezenţa acelui moş în local,
naratorul se hotărăşte să plece într-acel loc.
Sosit la
destinaţia dorită, el constată că moşul s-a aşezat la masa lui, l-a salutat,
s-a pus în faţa lui.Moşul tresări ,dar nu spusese nimic.În gândurile tânărului se ducea o luptă aprigă , totul “era o
necuviinţă” , dar s-a stăpânit şi a tăcut;bătrânul începu să ciocănească cu
degetele în măsuţă o arie de violină.Naratorul păru să recunoască linia
melodică fluierată, se scuză şi îşi începu
discuţia, spunând că recunoaşte aria fredonată şi doreşte să-l întrebe despre
ea mai multe.Aţâţat de îndrăzneala băiatului, a naratorului operei, acesta îi
oferă ca răspuns replica:”-Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe
când ştergeai ciubotele lui Beethoven.” Neînţelegându-i aluzia făcută, îi
răspunde moşului că nu a avut nici măcar
onoarea de a-l cunoaşte pe Beethoven.Dezarmat de timp, moşul îi afirmă cu tărie
că l-a cunoscut, şi că i-a mai şi şters ciubotele.Înfuriat de îndrăzneala bătrânului, gândul îi zboară la
replica:”-Ce dracul! Îi nebun moşneagul ista, gândeam eu.”Nesurprins de
atitudinea fireasca a băiatului ce nu îl cunoscuse pe Beethoven, bătrânul îl
imită, reproducându-i replica anterioară. Următorul act al acestuia este acela
de a chema un chelner şi enervat, spune că vine de cinci ani la această crâşmă
şi doreşte ca tânărul să-i confirme gândul că e nebun. Îşi dorea prea mult
această confirmare, face o analogie a omului cu vioara , “dacă pui degetul
într-un loc pe coardă, sună într-un fel, într-alt loc, într-altfel, dar o
vioară seamăna cu alta.” Întrând în atmosfera birtului, molestat de indolenţa
tânărului de a se interpune în faţa sa cu chef de relaţionare, moşul consimte
la sentimentul prielnic de a face filozofie şi e bucuros că are un tovarăş de
discuţie, i se pare “un om neofensiv şi care se miră şi mirarea este mama
înţelepciunii.”
Tânărul
narator este surprins căscând, moşul se
uită la el şi începu să râdă.Ca să îl antreneze, îi cere să îi spună :”un lucru
imposibil şi o idee imposibilă”.Astfel se face intrare către subiectul
propriu-zis al acestei opere.
Discuţia ia
amploare prin intervenţia tânărului, că este imposibil ca el să fi şters
“ciubotele lui Beethoven”, mort de atâţia ani, “iar o idee imposibilă este ca
ceva să fie şi să nu fie în aceeaşi vreme.”După ce moşul a savurat un
pahar de vin , până la fund, i se adreseză
tânărului familial, numindu-l “nepoate”, şi îl întreabă dacă a auzit despre Archaeus.Răspunsul
primit fu ngativ.Bătrânul îi argumentează că Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt
fleacuri-Archaeus este tot.
Deranjat de
opinia relatată, de luarea sa în derâdere, îl mai întreabă odată cine e
Archaeus.Văzând neştiinta băiatului, îi face cu degetul un semn de reducere la
tăcere, motivând ca toate vor fi devoalate la “vremea lor”.Cuprins afectiv în
corespondenţele atmosferei de crâşmă , moşneagul îl învită să-şi bea vinul şi
pe urmă va afla cine e Archaeus.Imediat, confesiunea decurge lin şi informează despre
faptul că “cugetările imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există,
nu mai e imposibila şi, dacă ar fi imposibilă, n-ar exista.” Adresează apoi o
altă întrebare:”Ce este imposibil?”Răspunsul vine tot din partea
bătrânului:”Condiţiile a orice posibilitate, sunt în capul nostru…şi un somn
adânc le şterge pentru câteva ore.” Şi se întreabă care e rezultatul acestei
ştergeri, şi îl află, “nimic”. Moşul, cu funcţia unui narator martor,
evidenţiază băiatului că cele trei elemente care stăpânesc minţile noastre (legile, timpul,
spaţiul)”aceste sertare în care băgăm o lume, dispar pentru o clipă”.Bătrânul e
interesat de gândurile ce îi vin în minte când priveşte o fizionomie ciudată,
motivând că “lipsa unuia din cele cinci simţuri, modifică radical lumea
cugetării.”Astfel Eminescu, prin vocea moşului aduce în prim cadru, ipoteza că fizionomia umană este cea care
face cugetări diferentiaţe şi e sursa de
inspiraţie a primei impresii despre un om.
Contrariat
de informaţia auzită, tânărul se
întreabă cum se explică faptul că Beethoven a compus muzică pe când îşi
pierduse auzul.Conştient de obiectivarea faptului, moşul îi răspunde că Beethoven scria muzică “pentru
voci cum crede el c-ar fi trebuit să fie şi te trezeşti cu o opera ce ţi se
pare că fuge dinaintea ochilor, c-ai privi-o cu binoclul întors, bagi de seamă
că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească , a cărei natură normală
el o uitase.”Deşi se află amândoi în cârciumă, discută probleme reale, ce au
fost cândva subiecte ale unor suferinţi umane.
Plecând de
la idea că, un teatru întreg, în care
sufletul lui , ghemuit într-un colţ al sălii, omul e singurul spectator, i se
întipăreşte în gând întrebarea :”cum va
fi arătat capul unui om care are o operă ori o dramă în el”.Tânărul e curios să
afle de ce “Faptura normal nu este cea anume făcută , ca să vadă adevărul”.Bătrânul
ca un deţinător al tainelor, motivează ca” făptura umană nu este una şi aceiaşi
–totdeauna vor fi mici deosebiri,unde însă deosebirile sunt mari, avem o altă
lume.”, conştientizează că singularitatea individului este inferioară majorităţ
unei comunităţii.În reflecţia sa, moşul
se întreabă dacă” cineva s-a visat vreodată elastic,…că poate creşte, se poate
umfla, se poate contrage, iar dacă nimeni nu l-ar trezi din somn pe acest om, el ar trăi cu o lume reală şi pipăită, pentru
că în somn se pipăie la fel de bine ca şi atunci când treaz, şi nu lipseşte nici controlul sigur al
realităţii ,iar dacă ar dormi toată viaţa, nu s-ar îndoi de natura lui, pentru
că altfel nu poate fi şi că toate trebuie să fie aşa cum sunt.”Din acest
context se evidenţiază idea că omul nu se poate acomoda altor condiţii, în
afara celor normale şi cunoscute, şi s-ar împiedica în neputinţa comprimării
altor forme şi identificarea aceluiaşi corp cu modelele concepute de mintea
cuprinsă în largul cugetărilor atipice.
“Dacă s-ar
trezi puţin înainte de a muri, ar crede ca a adormit şi ca visează o lume ca
nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de o altă ordine de lucruri.Un pai
pare mare cât o bârnă şi omul, în reminescenţa figurii ce o avuse înainte de
asta , sare peste un fir de pai.Care este criteriul realităţii?”. Bătrânul
încearcă să evalueze elementele care să-i certifice realul trăirilor dar şi
invariabilitatea unui anume tipar de percepere a realităţii concrete: “despre
ochi nu mai vorbim”, realitatea stăpâneşte visul. “În stare de nebunie toate
ideile sunt de o cumplită realitate….din contră , dureri reale în sensul nostru
îl găsesc nesimţitor…Nu avem criteriu…Nu ştim, dacă ştim ceva…O credem, fiindcă
o cred şi alţii , pentru că e o norma predominatoare, şi asta nu pentru că
lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om seamăna mai mult ori mai
puţin.”În lumea visului, realul devine
incert, chiar dacă raportările fizice sunt trăite ca atare.Aici nu poate exista
un stâlp moral, o stâncă de nestăvilit, cugetările referitoare la ştiinţa de a
cunoaşte exact realitatea fac secţiuni
transversale de-a lungul sufletului.Moşul îşi continuă firul meditator al
întrebărilor şi pune în discuţie problema deţinerii dreptului unui om de a
spune ceva, care sunt argumentele pe care le adduce pentru a fi combătute, motivând că şi altii
zic ca tine, dar cu ce drept”.Aceste replici fac referiri la relaţiile interumane,
ce se intersectează, încercându-se stabilirea egalităţii pentru toţi oamenii.”Valoarea privirii lui
este aceiaşi cu valoarea privirii noastre, numai că a lui e izolata, pe
când a noastra găseşte şi altele turnate
pe acelaşi calup”.Dar e un visător?
Bine. Noi ori el? Asta e întrebarea.. poate că noi nu facem alta decât să
visăm, într-un fel şi el într-altul…”În lumea visului, se încearcă
corespondenţele calitative ale privirii unuia, comparative cu cea a celorlalţi. Se tranşează
expozant ideea de diversitate a caracterului fiecărei persone, resimţiţă în
manieră diferită a perceperii visului şi prin intermediul simţurilor
tactile.Toate aceste întrebări diferenţiază comunitatea oamenilor cu gândiri şi
preocupări asemănătoare faţă de realitatea aceluia care o percepe mult diferit,
căpătând valenţa de nebun. Se face retrospectiva timpului din prisma oamenilor
dintr-un secol în urmă, în care “lucrul nepriceput capătă forma pricepută încăpută sub o altă frunte de om”.
În firul
desluşirii identităţii lui Archaeus , se rulează întrebarea “Care-i criteriul
minţii sănatoase?O minte care azi aprobă ceea ce a dezaprobat ieri, care
dezaprobă ce a aprobat;” o minte care vedem că se hrăneşte secol cu secol din paradocşi.”
, moşul este contrariat de rezonanţa unei minţi lascive, deplasată în sensul
reversibil al incertitudinii.Tânărul nu întelege rolul parodocşilor în context.Bătrânul
face aluzie la un “un om ieşit din coaja naturii” incapabil să înţeleagă “ cum că soarele stă şi pământul se-nvâteşte
–el o va găsi iraţional, paradox, contra minţii sănatoase.
Cu fiecare
timp trecut, se crează cadre noi de percepere a tiparului obişnuit al vieţii şi
fiecare persoană este supusă noilor perceperi, modificări la nivel istoric,
tehnologic,cultural.
“ Pământul
umblă , cum umblăm noi în vis.Departe ajungem şi totuşi pe loc suntem.În urmă
şi înainte nici nu s-a mărit, nici nu a scăzut distanţa, căci e nemărginită.Raportată
la fiinţa umană, parodoxul este
înlăturat din discuţie. Cugetarea
fiinţei îndepărtează orice suspiciune de negare a simţurilor, pentru că ele
consimt suflul vieţii, astfel pământul îşi urmează traiectoria de rotire în
jurul soarelui, şi“pare că umblă” ,făcându-se o analogie la mişcarea
individului în vis, unde mobilitatea
corpului îl duce departe, iar când se
trezeşte constată că tot timpul el a
stat în repaus şi că nici un element real nu şi-a modificat forma, percepută cu
ochii firii, supuse morţii.Moartea , dispariţia fizică a persoanei umane,
devine criteriul stabilirii realităţii, cel care poate îndepărta paradoxul,
contradicţia lumii trăite la nivelul cugetării interioare, undeva în lumea
visului.
“Timpul este
acelaşi, şi ce este el, o eternitate , un minut atunci când citeşti o
carte.Într-un roman,” omul în vis
poate avea într-o singură noapte, viaţa întreagă a unui om.Întrebarea se
pune de ce al unui om şi nu a tuturora ce se învârtesc împrejurul lor şi pentru
cât timp.După “criteriul normaliţaţii, am şters tot exclusivismul unei
posibilităţii convenţionale şi de calup, şi-am
pus în locul o alta tot atât de
îndreptăţită…iar posibil este ceea ce mintea fiecăruia poate percepe …după cât
ne ajunge capul, aşa e..dar dracul ştie , dacă n-ar putea fi şi de o mie de ori
altfel…”Există o îndoială că ceea ce
poate fi posibil din perspectiva fiecăruia, se poate modifica radical cu o
posibilă intervenţie a unei forţe necunoscute omului, cea a dracului,
subliniindu-se idea că viaţa are taine necunoscute omului şi are căi cu
piedici, a căror scop este acela de a le depăşi, ciudăţenia acestei vieţi”:Ce
ciudată idee despre viaţă”.Eminescu,
prin vocea moşului narator plasează în atenţia cititorului, imaginea şi
atmosfera unor trăiri intense, când pe scena de teatru este regizat un
manuscript vechi dintr-o comedie, în care predomină icoana vie a vieţii cu
public profund cufundat, observă sufleteşte că în sală predomină o atmosferă asemenea celei cu o sută de ani în urmă, fapt
care justifică întrebarea dacă publicul aparţine lumii vechi cu două veacuri în
urmă sau piesa prezentată este nouă.
Acum este
momentul când se pune problema situării timpului în spaţiul uman.”Unde e
timpul?”se face o analogie la binoclul întors, unde lucrurile par văzute într-o
“enormă depărtare”. O altă idee legată
de deşărtăciunea vieţii reiese din fraza:”De aceea când auzim trâmbiţa marilor
adevăruri , care se prezintă cu atâta conştiinţă de sine;să zâmbim şi să zicem:
Vorbe ! Vorbe! vorbe!”
În textul Archaeus, naratorul este omniscient, îşi prezintă gândurile prin vocea moşului, apelând
la pronumele personal, persoana I, plural, încât el se include pe sine în
comunitatea căruia îi propune soluţii de rezolvare a unor probleme filozofice
şi totuşi reale.Prin însemnările sale, el speră că al său cuvânt să fie auzit,
şi un model pentru toţi neştiutorii problemelor dezbătute de el: “S-ascultăm
poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi în viaţa altor oameni, să ne
amestecăm visurile şi gândurile noastre cu ale lor..În ele trăieşte Archaeus..Poate că povestea este partea mai
frumoasă a vieţii omeneşti.Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne
adoarme.Ne trezim şi murim cu ele..”
Astfel îndemnul naratorului este acela de a asculta poveşti,
de a ieşi din cotidianul constrângerii realităţii dure.Să ne dedăm implicării
afective în lumea poveştilor, pentru că
acestea implică şi vieţile altora, cu visuri diferite (paradoxul a ceea ce este posibil referitor la fiecare
individ), să ne amestecăm gândurile noastre cu cele ale altora, penru că aici
este tărâmul în care trăieşte Archaeus,
personajul nedefinit ca corporalitate al operei, ci cel ce trebuie dedus de
fiecare cititor cu propriile cunoaşteri. Prin intermediul firului spintecător
al întrebărilor legate de timp, spatiu,
cugetări, posibilitate, paradoxuri, raportare la timpul vechi, la mentalitatea
veche, naratorul crează spaţiul în care
să-şi definească produsul personajulului de hârtie în mod indirect şi nu prezentat în mod direct
prin caraterizare fizică, temperamentală.Nu acesta a fost scopul naratorului şi
nici operă să fie supusă tiparului clasic.A considerat că apelarea la o
caracterizare directă al personajului ,nu ar fi avut acelaşi efect fascinator
al prozei şi nu ar fi redat consecvent problema timpului, perceput diferit de-a
lungul secolelor şi la nivelul cugetării
umane predispuse în final, sfârşitului tagic, al morţii corpului uman.De
ce numai al corpului, pentru că sufletul continuă să trăiască în poveştile
vieţii altor oameni supravieţuitori.
Are loc un
schimb de replici între narrator, regăsit
în persoana moşului aflat în crâşma Corabia lui Noe, şi tânăr care e nedumerit de faptul că nu ştie
cine e Archaeus. Răspunsul vine cu oarecare aciditate , zbatere interioară din
partea bătrâului supărat de ce nu cunoaşte răspunsul, după toate relatările făcute.”Cum dracu să ţi-o spun , dacă n-ai
priceput până acuma .Măi băiete!Cu toate
schimbările ce le doreşte un om în persoana sa, totuşi ar vrea să rămâie el
însuşi…persoana sa.” Se
creionează idea că persoana însăşi este cea care dă continuitate tuturor
farmecelor vieţii şi nu doreşte
nicidecum să trăiască în pielea altei persone.Fiecare individ al trecutului a
dorit să aibă diverse valori morale, să deţină puteri , dar cu toţii au vrut să
fie tot ei:”Cine şi ce este el sau eu care în toate schimbările din lume ar
dori să rămâie tot el?Acesta este tot misterul, toată enigma vieţii .Nimic n-ar
dori să aibă din câte are.Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alţi ochi,
să fie altul… numai să fie el.Ar voi să se poată preface în mii de chipuri, ca
un cameleon..dar să rămâie tot el.Abstrăgâd
de la dorinţa acestei reamintiri, fiecare îşi are dorinţa împlinită …căci este indifferent,
pentru cel ce nu voieşte memoria identităţii , dacă-i el sau nu-i el rege.El
este regele dacă nu face numai această pretenţie să fie tot el…Iată alt corp,
altă minte, altă poziţie, numai că nu eşti tu.Ei, ai priceput ce-i
Archaeus?”Raspuns negativ din partea tânărului.
“Nici nu-i
uşor de priceput –pentru că-i etern.Şi etern este tot ce este întotdeauna de
faţă…În acest moment .Nu ce au fost, căci au fost stări de lucru, ce nu va fi
căci vor fi iarăşi stări de lucruri.Ce este.Numai dacă vremea ar sta locului,
am putea vedea lămurit ce-i eternitatea…Numai într-un punct în care s-ar naşte
un moratoriu între moarte şi viaţă , căci lumea nu-i decât o veşnică plătire
către viaţă, o veşnică încasare din partea morţii.Şi această împrejurare este
mama timpului.”
Prin glasul
naratorului, Eminescu adduce în atenţia
cititorului ca temă literară cultul
personalităţii, importanţa insului în temporalitatea istorică.Individul este
acela care deţine puterea de a stăpâni balansul vieţii , şerpuită cu obstacole, şi numai persoana sa nu poate şi
nu vrea să I se modifice lăuntricul. Naratorul nu ne comunică că Archaeus este
o fiinţă reală, ci mai degrabă un ansamblu de probleme conştientizate de
gâdirea individului, pe care trebuie să şi le însuşeacă şi să le depăşească.
Contrariat
de cele expuse, tânărul se întreabă de utilitatea acestora, când el nu cunoaşte
identitatea lui Archaeus.Răspunsul e amplu redat prin exemple convingătoare,
dar toate susţin un singur precept: singularitatea unui principiu valabil
pentru toate faptele de viaţă, pe care le dirijează.Astfel ideea de sfârşit,
egal tuturor oamenilor, capătă un pronunţat accent:”au în sfârşit aceeaşi soartă, atunci vezi cum că
fiinţa în om e nemuritoare”.Cu o profundă aplecare spre latura meditativă a
sfârşitului fiecărei personae, Eminescu, prin vocea naratorului susţine
mortalitatea trupului, iar sufletul are viaţă veşnică, fiecare are de făcut o
călătorie veşnică:”În fiecare om se încearcă spiritul Universului, se opinteşte
din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre
ceruri.Dar rămâne în drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo
ca cerşător.”
În jurul
Universului sunt alăturate sufletele
oamenilor care doresc să încorporeze acel spirit specific lui, ce trebuie să
fie dezlegat de misterele sale.Chinul îndelungat, veşnica goană după ceva
necunoscut, seaman cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase.
Concluzia
tânărului este că “ unde-i un problem e totodată şi dezlegarea lui.”, unde
există o problemă trebuie să existe şi o dezlegare.Prezenţa acestui tânăr în
cadrul operei, la început prezent în postura de un prim narator,a făcut ca
firul epic să se deruleze cursiv, să fie prezent conceptul de curiozitate,
intensificând procesul de implicare al cititorului în lecturarea operei.Moşul narator conchide
că cel care ştie dezlegarea problemei este Kant, filozoful german, preocupat de
problemele oamenilor cugetativi, aceea că mulţi oameni rămân cu întrebările,
fiecomice, neroade sau de neînţeles, deşarte.Întrebarea ce îi chinuie sufletul este, aceea legată de fiinţa
umană:”Când văd nas omenesc, totdeauna îmi vine să-ntreb: ce caută nasul ista-n
lume?.”
Fiecare
individ are menirea lui pe acest pământ, ce nu se intersectează cu trăirile
interioare şi vrerile altei personae, indignată de prezenţa individului în
jurul cercului unde el se desfăşoară:”ce caută nasul ista-n lume?”.Deşi are un
final neaşteptat cu reflecţii meditative la relaţionarea individului cu alte
persone în cadrul cercului vieţii, întreaga operă se constituie dintr-un şir
complex de relatări marcate de întrebări caracatiţă, cu rol de a accentua
latura filozofică eminesciană a temelor
prezentate: diferenţa omului de cultură faţă de angajatul sistemului economic, propria concepţie despre viaţă, timpul,spaţiul,
cultul persoanei, poveştile care ne însoţesc şi ne încântă viaţa, lumea ca vis,
egalitatea oamenilor în faţa morţii.
Bibliografie:
Mihai
Eminescu, Proză, Volumul I, Cartea de acasă, Erc Press, 2009, Bucureşti.
Autor
referat: Mocanu Gabriela
Blog:
drumcontinu.blogspot.ro
21.01.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu