Preot şi filozof-Mihai Eminescu
Căci
n-avem sfinţii voştri, voi ne mustraţi, preoţi,
Deşi
de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi...
Şi
nouă vânătoarea de aur şi mărire
Ne-nseamnă
în astă lume a Răului domnire.
Şi
nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere
În
suflet naşte scârbă şi inimii durere.
Şi
noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri
zvârlite în brazdele veciei...
Şi
sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne,
Tăiat
fiind de nava durerilor eterne;
Ca
unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa
noastră, spuma nimicniciei noastre.
Şi
noi avem o lege deşi nu Dumnezeu
Simţim
că Universu-l purtăm şi prea ni-i greu:
Ştim
a fi strănepoţii acelui vechi păcat,
Ce
seminţia Cain în lume-o a creat.
De
n-o îmbrăcăm în pilde, e semn c-am înţeles,
Că-n
noi este credinţă, ce-n alţii e eres.
Căci
eretic tiranul, ce Crucii se închină
Când
oardele barbare duc moarte şi ruină.
În
van cu mâni uscate se roagă, ţinând strana,
Deasupra
lui cu aripi întinse stă Satana.
Degeaba
lângă patu-i alături stă sicriul
Când
gloatele-i pe lume au tot întins pustiul.
Ce
Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte
Că
ţări întregi schimbat-au în întinsori deşerte?
Şi
eretic e-acela ce rasa v-o sărută
Când
ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?
În
van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma
Şi
trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,
Din
visul să-i trezească, cu care-i înconjoară
Demonul
lumii acestei comedia-i bizară.
Nu
ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi
pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi
în calea voastră mulţimii de absurzi
Şi
compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi,
Ascuţiţi
adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci
doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al
oamenilor zilei sublimul adevăr
Ce
voi spuneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.
Eminescu nu este un scriitor
religios, care să-şi fi sistematizat creaţia în jurul Dumnezeirii, precum
sfinţii.El face parte din tagma acelor creatori(Edgar A.Poe, Baudelaire,
Rilke,T.S. Eloot, Arghezi, Blaga)în opera cărora reliogizitatea este difuză şi
îl stăpâneşte mai mult o preocupare vizând istoria religiilor”.În tot scrisul
său se degajă o obsesie antropogonică, concretizată într-o acută nevoie de
întrebări.
S-au încercat până acum câteva
răspunsuri la problema credinței marelui artist gânditor. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un
credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte.
Este,
aceasta, marca unei abordări culturale şi filosofice a religiilor. Sincretismul
religios regăsibil în opera sa literară se datorează împletirii învăţăturilor
Bibliei şi ortodoxismului cu care Eminescu a luat contact, fără îndoială, încă
din copilărie, la Ipoteşti, cu învăţătura filozofică de factură germană, şi cu
religiile asiatice, primite pe filieră livrescă. Aceste surse de revelare a
adevărurilor se transformă şi devin prin trăire şi experienţă personală, într-o
concepţie cosmogonică originală, una dintre cele mai valoroase din literatura
lumii.
Pentru
că Eminescu a avut şi din punct de vedere biografic experienţe religioase
importante: în copilărie, părinţii săi aveau o bisericuţă de familie chiar în
spatele casei; în aceeaşi perioadă, Eminescu îşi vizita frecvent mătuşile,
călugăriţe la Agafton; la Cernăuţi, Eminescu a urmat clasele a treia şi a patra
„la şcoala primară greco-orientală” 3 şi aici „cele mai bune note le
avea Eminescu din religie, din limba şi literatura română şi din istoria
universală”4. În pelerinajul spre Blaj a poposit în casele
protopopilor din Tg. Mureş şi Răşinari. A frecventat şi chiar a locuit în
mănăstiri: Agafton, Putna, Râşca sau Galata, Golia, Trei Ierarhi, din Iaşi sau
Caimata din Bucureşti, o parte dintre creaţiile sale întâmplându-şi ivirea în
aceste locuri.
Într-adevar, poetul gânditor român este şi
el o fiinţă plină de contradicţii, ca oricare alt om, aşa cum dovedeşte
psihologia modernă abisală. Dualismul acesta întreţine în personalităţile înalt
creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă. Goethe, care pune în
gura unui personaj al său celebrele cuvinte... "Două suflete locuiesc în
pieptul meu", adăugând şi "unul vrea să se despartă de
celalalt".Şi în căutările lui infrigurate, patimase, a pendulat el,
liricul admirabil, "intre filosofii", s-a cufundat în mituri, a încercat
să pătrundă în ştiinţă, cercetand necontenit căile ce duc spre frumuseţi şi
adevăruri supreme. Demonismul
şi antagonismul între simboluri (înger şi demon) sunt abordări tangente acestei
problematici, pretexte pentru largi desfăşurări ale unor concepte estetice.
Pe de altă parte, "Mihai a dobândit primele învaţături
de la preotul satului care, fireşte, l-a iniţiat în buchile vechilor scrieri
bisericeşti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărţi care cuprindeau
toată tradiţia ortodoxă. De atunci i-a ramas lui Eminescu acea ştiinţă a
descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimeasca pe savantul Gaster,
pe care-l consulta, cerându-i sfatul şi chiar împrumutând de la el manuscrise
rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru preţul şi savoarea cuvântului
vechi, şi, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el ataşamentul, respectul şi
admiraţia pentru instituţia Bisericii Naţionale, a cărei valoare n-a încetat
nici o clipă să o lege de istorie şi dăinuirea neamului.
Dintre toate disciplinele însă, filosofia a fost cea
care l-a înrobit. De la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici si
eleaţi, la gnostici şi neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel şi filosofii
romantici Fichte şi Schelling, a citit enorm, a meditat şi şi-a însuşit unele
puncte de vedere care se regăsesc fie în note, fie adesea în operă. În materie
de cunoaştere filosofică, de epistemologie însă, Kant l-a tulburat în cea mai
mare măsură, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinţei.
De altfel, el începuse traducerea Criticii raţiunii pure a lui Kant încă din
Bucuresti şi avea s-o termine aici, în străinătate.
(Zoe Dumitrescu Buşulenga)
Primele scrieri conţinând ecouri din literatura
buddhistă, de ex. Andrei Mureşanu (1869-1876), Împărat şi proletar
(1874), [Povestea indică] (cca 1877) şi Paştele (1878) se leagă
mai mult de idealismul social al lui Buddha, de preocuparea sa pentru
îmbunătăţirea vieţii maselor indiene, Concepţiile indiene pe care le-a întâlnit
acolo, nemurirea sufletului, metempsihoza, omologarea între sufletul individual
(atman) şi cel universal (Brahman) , raporturile între microtimp
şi macrotimp, trăsături importante ale filozofiei indie¬ne, au conturat
gândurile poetului şi au contribuit la conceperea temelor esenţiale ale unor
lucrări, de exemplu, Sărmanul Dionis, Umbra mea (1869-1870), [Avatarii
faraonului Tla] (anii petrecuţi la Viena şi la Berlin), [Archaeus] (cca
1875) şi Ta twam asi (1879). Filozofia buddhistă concepe o roată a
ordinii cosmice care se învârteşte veşnic în funcţie de cauze şi efecte.
Cultura vastă
a lui Eminescu, din care cultura indiană formează doar o parte, a adus o imensă
varietate de teme şi o deosebită profunzime de gândiri în operele sale şi l-a
înălţat la rangul poeţilor universali, l-a făcut un adevărat kavi
(poet-înţelept în sanscrită), un poet-filozof care depăşeşte orice limită de
spaţiu, de timp şi de dogmă. Iar în cursul întregii perioade a
acestei creaţii - de la Venere şi Madonă (1870) până la Kamadeva (1887)
- temele gândirii indiene au rămas mereu prezente şi fertile în imaginaţia
artistică şi în viziunea filozofică a poetului român. Ea s-a impregnat atât de
mult în propria sa gândire, încât ni se pare că orice încercare de interpretare
a filozofiei lui Eminescu ar rămâne incompletă fără să se refere la filozofia
indiană, un important izvor al inspiraţiei eminesciene.
Deşi a fost scrisă în 1874, poezia
“Preot şi filozof”, a fost publicată după moartea poetului.Tema acestei
poezii postume, este credinţa autentică trăită cu discreţie în forul interior al fiinţei eminesciene şi mai ales validată prin fapte. Poezia vine ca răspuns
polemic dat unor mustrări preoţesti, în care poetul face disocierea fundamentală
dintre credinţa afişată şi necredinţa faptei.
Titlul
operei lirice este o metaforă, ce subliniază asemănarea a două funcţii instituţionale
din sfera intelectualulu, identificându-se două personalităţi puternice,
caracterizate de latura cugetativă.Deşi provin din aceiaşi sferă meditativă,
cei doi reprezentanţi ai universului ideatic, se diferenţiază prin statutul
social, care le permite fiecăruia să-şi susţină activitatea programatică a
demersului relaţional concept, ideal-pildă, săvârşirea diverselor
ritualuri.Preotul, ca slujitor al unui cult religios, investit cu dreptul de a
oficia actele de cult, se situează deasupra filozofului, deoarece el este
înzestrat cu harul propovăduirii credinţei în Dumnezeu şi săvârşirea unor
taine, menite să conducă enoriaşii spre mântuire, spre calea fericirii veşnice,
în timp ce filozoful, emite teorii angajate în slujba fericirii pămâtene.Filozoful,
persoana
învățată, echilibrată care studiază și
prelucrează problemele fundamentale ale filozofiei,
care are o concepție proprie în
domeniul filozofiei, gânditor de meserie, care are o atitudine înțeleaptă
față de viață,
astrologul, este un mediator al deducerii stării de fericire, al înţelegerii
fenomenelor şi evenimentelor universale, ce se contopesc în fapte de viaţă
pentru orice om, revelate în afara prismei reliogizităţii.Filozoful propune o
scară valorică diferită de cea a preotului, îndoctrinat de dogme bisericeşti, a
îndeplinirii unor reguli impuse de religie, scară care nu are ca barometru
principiile creştine urmate cu stricţeţe, ci oferă libertatea fiecărui om de a
cugeta după liberul arbitru.Filozoful face o secţiune transversală prin
edificiile timpului şi se opreşte asupra impedimentelor care au stat la baza
distrugerii unor principii, unor epoci glorioase, reflectând asupra cauzelor şi
concluzionând cu noi directive vizionare.Preotul se dezvoltă în spectrul
timpului, ca entitate intelectuală, dedicată mulţimii, pe o schemă configurată de
dogma laică, a cărei vechime este atestată de cele două milenii ale
omenirii.Diferenţa dintre cele două viziuni asupra vieţii se structurează în
modalităţi de promovare a valorilor umane aflate la graniţa bine-rău, având ca
reprezentanţi, preotul şi filozoful.
Biserica ortodoxa a Răsăritului a luat la români o
formă deosebită de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasă,
ci totodată natională. La români ea a fost din capul locului o comunitate
religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea
pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea moderna e un drept.Străbunii noştri
au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru ca erau români,
ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu excomunicarea dacă vor fi îngăduitori
cu schismaticii.
Ireligiozitatea, abstracţie făcând de dogme, se întinde
intr-un ritm inspaimantator. Căci, la drept vorbind, credincioşii bisericilor
nu prea au ştiinţa deplină despre dogmele şi canoanele care îi stăpânesc: ceea
ce formeaza adevarata tărie a bisericii este sentimentul religios, sentimentul
de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericesti.Acest aspect este
subliniat în poezia “Preot şi filozof”, a cărei natură se încadrează în schema
confesiunii lirice, fiind nuanţată în text de fraza condiţională “căci n-avem
sfinţii vostri, voi ne mustraţi , preoţi”,
care scoate la iveală necazul eului liric ca aparător al reprezentanţilor
filozofilor în faţa autorităţilor preoţeşti.Eul liric, necăjit de mustrarea
preoţilor, survenită pe fondul disputei accederii la religia ortodoxă, de a fi
închinători în faţa sfinţilor canonizaţi, creionează argumentele susţinerii
teoriei de apartenenţă universală la simţirea şi trăirea vieţii,
mărturisindu-le un adevăr covârşitor al condiţiei umane, concesionat de
încadrarea în tagma cu pricina “deşi de-a voastră tagma suntem şi noi cu
toţii”. Pronumele nehotărât în acuzativ ”cu ţoţii”, deschide calea accederii
către universalitate, catre aceiaşi protecţie afectivă.
Vorbind în numele tuturor, ajutat de pronumele
posesiv, persoana I, plural, “nouă”, eul liric dezbate detaliat problema
goanei, “vânătorii după aur şi mărire”, aspect dăunător sufletului, care atrage
după sine, proiectarea Răului ca domnie peste întreaga lume.Luând cuvântul, eul
liric despică-n patru tema plăcerii umane, spre care se-nghesuie omenirea şi o
combate pentru că sădeşte în suflet scârba, sămânţa durerii care străpunge adâncul
inimii.Eul încearcă prin pledoaria sa, să protejeze lăuntricul uman de ghimpii
răului sădiţi de plăcerile deşărtăciunii.Eul poetic se simte minimalizat,
inferiorizat de restul oamenilor, identificâu-se în raportul “copii
nimicniciei” şi aruncat în ogoarele veşnice ale nefericirii în care se
munceşte, pentru a-şi salva integritatea personală ”nefericiri zvârlite în
brazdele veciei”.
Lagărul groazei îşi înlătură paravanele şi înşiră în
sufletul eului, fiorii nepuţinţei, ai spaimei, a căror adâncuri conturează
vastul mării “şi sufletu-ne-n tremor ca marea se aşterne”.Apogeul suspinului,
al chinului lăuntric este redat de momentul fluxului de valuri de “de
dureri eterne”, tranşat de axa navei,
corabiei suferinţei, supărării, încât dorinţa lui se proiectează ca spuma
inferiorităţii personalitaţii sale, asemenea “undelor trecatoare amarii celei
albastre”.Deşi apa este prezentă în text ca element al maximului, ca sursă de
viaţă, pentru eul liric, apa are altă conotaţie, încorporându-se în vălmăşagul
tractului naval al durerilor părtinitoare.
Punctul culminant al mărturisirii eului este revelat de
consimţirea unei legi conducatoare, a cărui lider nu este Dumnezeu.El este
cetăţean al Universului a cărui greutate este resimţită pe umerii
săi.Metafora”simţim că Universul-l purtăm şi prea ni-I greu”, dozează cu
muniţia confesiunii, pistolul traiului omenesc revărsat în spaţialitatea
Universului.Conştientizează rădăcinile din care se trage el şi restul
umanităţii “ştim a fi strănepoţii”, şi duce povara “acelui vechi păcat”, despre
care preotul face aluzii în pildele sale în faţa comunităţii evlavioase,
organizată în sânul bisericii.
Reamintind de păcatul originar al lui Cain, face lumină
asupra semenţiei lui Cain, care mereu e învăluită în pilde, el se apleacă în
descifrarea semnificaţiilor gestului său criminal, care trebuie receptat ca un
exemplu negativ, ce nu trebuie urmat de nimeni.Cugetul eului poetic
argumentează detaliat caracterul inuman al lui Cain care a lăsat urmele
păcatului de omucidere, pe care îl critică, îl dezaprobă.Dar spre deosebire de
un preot, el nu îl încorporează în învelişul pilduitor, fapt ce redeschide
plăgile discrepanţei de apartenenţă la valorile credinţei.Acest subiect
primordial al fiinţei umane face decantări în rândul crezurilor oamenilor, a
cărui principiu călauzitor este credinţa în Dumnezeu, astfel diferenţiindu-se
ereticii , ascunşi în mulţimea credulă.Fraza concluzivă “caci eretic tiranul,
ce Crucii se-nchina/când oardele-i
barbare duc moarte şi ruină”, lămureşte asupra idenţităţii ereticului ce
aparţine lumii tiranice, , mai exact a hoardelor barbare, care poartă întrâsele
sâmburele morţii şi aduc cu sine, în pelegrinările de cucerire statală, ruina,
distrugerile definitive ale unor locuri şi valori.Eul evidenţiază aspectul
nerecunoaşterii ereticului, tocmai pentru faptul se însemnează cu semnul
crucii, şi prezice zădărnicia rugii sale, cântând partiturile din strana
bisericii , pentru că sufletul său este străjuit de plenipotenţa Satanei
“deasupra lui cu aripi întinse stă Satana”.Metafora “ în van cu mâni uscate se
roagă, ţiind strana”, oferă clarificări asupra originii tiranului eretic, ce se
înrudeşte cu omul evlavios, ipoteză întărită de sintagma “ţiind strana”, adică
cineva de origine română şi subordonat puterii barbare, aspirant la vreo funcţie
statală, deoarece acesta se supune ritualului de închinare în faţa Crucii.
Eul liric este întristat de încercările ereticului de a se
abroga ritualului mortuar creştin, pentru că
răul, înfăptuit de cohortele
conduse de ereticul captiv acum în ghearele morţii, s-a finalizat cu pustiirea întinsului.Dezumanizat de urmările
regimului barbar , eretic, eul problematizează aspectul iertării , căutând ca
prim înfăptuitor al acestui gest, pe însuşi Dumnezeu, de a cărui atotştiinţă se
îndoieşte.Acest fapt se datorează neimplicării
forţei divine în oprirea
dezastrului spintecării pământului în aşezări deşerte, încât hotarele ţării au
fost micşorate enorm.Nemulţumit de impersonalitatea dumnezeiască, eul poetic
constată că “eretic” se numeşte şi acea persoana care sărută rasa monarhului ca
semn de respect al cultului creştin, în timp ce sufletul său este inundat de
răni vechi, învrăjbite în doctrinele antiumane “şi eretic e acela ce rasa v-o
sărută/câd ura-n a lui suflet, de veche e stătută”.
Dezbătând pătimaş tema ereziei, cu reprezentanţii bisericii
eul liric, în ipostaza filozofului, îi atenţionează că încercările preoţilor de
a-i atrage pe eretici de partea credinţei sunt în zadar, motivându-şi afirmaţia
pe baza trăsăturilor caracterelor ereticilor, pirduţilor în stăpânirea
răutăţii, răbufnite de-a valma de-a lungul timpului ” în van cercaţi a-I drege
căci răi rămân de-a valma”.Concluzia acestuia este că singura forţă capabilă să
le potolească pornirile este soarta,
care cu a sa “palmă”, lovire, să-i trezească pe eretici din visul pe care
“demonul lumii acestei”, le hipnotizează cugetele, şi le conturează- în spaţialitatea
comediei bizarre “din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară/ demonul lumii
acestei comedia-i bizară”.Această imagine poetică a lumii ereticilor, face
mirajul realităţii absconse până la momentul confesiunii eului despre
precaritatea sufletească a acestora, bântuiţi de spiritul demonic, ce converge
către comedianism. Poezia se afla în
cea mai mare măsură sub semnul invocaţiei, ca gest liric fundamental. Există,
astfel, o invocţtie de factură metafizică, având drept destinatar divinitatea, demonicul sau moartea si
exista, mai ales, o invocaţie circumscrisă umanului. Una care, desi coboara în spaţiul laic, nu-şi pierde totuşi sacralitatea.
Răbufnind de durere , de supărare datorată neîngăduirii din
partea preoţilor de a fi criticaţi aceşti eretici, eul liric adresează
invocaţii autorităţilor preoţeşti, cu scopul de a-i convinge că el, împreună cu
cei ce îi împărtăşesc filozofia de viaţă, sunt cercetătorii problemei vizate de
dogma laică “nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu auzul fin”. Ideea gratiei
divine care se revarsa ca un har asupra adevaratului poet, a adevaratului
filosof pune în
relief viziunea de adâncime
a lui Eminescu.
Eul şi colaboratorii săi, incluşi în conotaţiile pronumelui
personal, plural, “noi”, au receptat corect “şoapta misterului divin”, datorită
valorilor pe care şi le-au însuşit “suntem de cei cu auzul fin”, fapt ce îi
conferă prilejul de a critica preoţii care strâng în urma lor “mulţimi de
absurzi” şi alcătuiesc în pelerinajul laic partiturile unor simfonii şi imnuri dedicate
acelor surzi, privaţi de adevărul revelat de harul dumnezeiesc.Aceste puteri
bisericeşti sunt pilele de ascuţire a
uneltelor tăioase, valorificate în
imaginile idolilor, pietrelor, lemnului.Eul liric concluzionează că doar în
această manieră eretică “tot neamul cel
nedemn”, poate pricepe “sublimul adevăr “ al traiului uman, supus prăpastiei
mentale. Atunci când
vocea poetului se îndreaptă spre înalt, mesajul pe care-l poartă este încărcat
de tragism, materializandu-se fie în rostire blasfematorie, fie sub formă de
ruga.
Finalul poeziei aduce cu sine
lămuriri cu privire la efectele muncii
preoţilor înglobate în înţelesul pildelor, propovăduite mulţimii aderente la
credinţa lor, încât au ca rezultat revelarea harului pe care eul îl deţine,
fără să aibă vreo funcţie în cadrul oficialităţilor ecleziaste ”iar noi l-avem
din cer”, adevăr evidenţiat de conjuncţia coordonativă concluzivă
“iar”.Deznodământul poeziei este închis, pentru că poetul subliniază esenţialul
acestei confesiuni, detaliat cu argumente pe parcursul versurilor.Poetul
susţine teoriile filozofului, în a cărui postură pledează, creând astfel o
dispută dogmatică, între el şi preoţi care aduc în prim plan rădăcinile răului pământesc,amintind de
pacatul lui Cain.Acest subiect propulsează întregul curs al operei lirice, din
a carei simbolistică se extrage gândirea şi imaginea ereticului, ce păşeste
către tărâmul filozofiei şi al religiei.Astfel titlul oprei poetice se printează
pe tapiţeria unui tablou dimensional, cu configuraţii primordiale şi finalizate
către concepţiile unor universuri identice şi diferenţiate de principiul
credinţei.
Confesiunea
eului liric nu se face la persoana întâi singulat, ci plural, evidenţiată de
pronumele personal, “noi”,”ne”, “nouă”, din motivul vastului domeniu pe care îl
stăpâneşte filozoful, plăsmuit în fiinţa eului eminescian.
Poezia
are o structură liberă, valorificată de rima pereche, măura versurilor este de
15-16 silabe, ritm trohaic, toate contribuind la crearea unei muzicalităţi
părâitoare de sunete poetice.
Registrul
stilistic este cuantificat de bogăţia figurilor de stil care-I imprintă poziei o aură particular.Predomină :epitetele:
” vânătoarea de aur şi mărire”,” copii nimicniciei”,” nefericiri zvârlite:,” brazdele
veciei...”,” sufletu-ne-n tremor”,” durerilor eterne”,” eretic tiranul”,’ întinsori
deşerte”,” mulţimii de absurzi”,” neamul cel nedemn”,” sublimul adevăr”.
Metaforele:”
de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi”,” ne-nseamnă în astă lume a Răului
domnire”,” în suflet naşte scârbă şi inimii durere”, ,” noi simţim că suntem
copii nimicniciei”,” nefericiri zvârlite în brazdele veciei...”,” sufletu-ne-n
tremur ca marea se aşterne”,” tăiat fiind de nava durerilor eterne”,” simţim că
Universu-l purtăm şi prea ni-i greu”,” Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat”,”
ce seminţia Cain în lume-o a creat”,” când oardele barbare duc moarte şi ruină”,
“În van cu mâni uscate se roagă, ţinând strana”,” deasupra lui cu aripi întinse
stă Satana”, “degeaba lângă patu-i alături stă sicriul”, “când gloatele-i pe
lume au tot întins pustiul”,” când ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?”,” în
van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma”,” trebuie ca soarta să-i
spulbere cu palma”,” i înconjoară /demonul lumii acestei comedia-i bizară”,” noi
suntem de cei cu-auzul fin”,” şi pricepurăm şoapta misterului divin”,” urmaţi
în calea voastră mulţimii de absurzi”,” compuneţi simfonii şi imnuri pentru
surzi”,” ascuţiţi adevărul în idoli, pietre, lemn”,” ce voi spuneţi în pilde,
iar noi l-avem din cer”.
şi
de prezentul verbelor ce abundă textul poetic”ne mustraţi”.suntem şi noi”,…
Comparaţia:”
ca unde trecătoare a mării cei albastre”,
20.02.2013
Mihai
Eminescu, Poezii, Jurnalul Naţional, Buc, 2010
Autor
referat: Mocanu Gabriela
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu