Mint

Mint

Aşa de răstignit mi-e timpul,

Şi nici gândul la fericire nu s-a zămislit,

Şi şuierul inimii e prelungit,

De viforul traiului, înfrăţit cu lupul.

Şi cazuistica vieţii se înnoadă,

În întrebări capcană şi nu închin vreo odă,

Şi nici o voce nu mă dezmiardă,

Stau înjunghiat de durereşi trupul va fi cel ce o să piardă,

Robusteţea şi tenacitatea de a secera injustiţia,

Sorţii orbecăinde pe laturile freneticului,

Încropind cu unghia minciunii, muza zâmbetului,

Încleştând între fălci, grimasa neşansei şi furia.

Şi mint că stau degeaba în patul meu,

Dar eu mă perpelesc de frustrare,

Şi văd că nu sunt Creangă, dar nici un zeu,

Şi nu mâzgâlesc pe hârtie, cuvinte usturătoare.

Şi nu mă bag în cercul gândului strâmt,

Şi nu mă arunc în balta sângelui înfrânt,

Dar mă propăşesc cu fineţurile iuţelii,

Şi spărtura negurii, mă va da uitării.

Că se vrea  azi, că va fi mâine,

Trebuinţa e cea care cheamă la mânie,

Şi nu e un D-zeu despre care să se ştie,

Că opreşte fenomenul morţii şi plâng oricum după pâine.

Şi doar gânduri străine străjuiesc,

La portalul inimii mele şi coastele se îngrămădesc,

Să apuce să cuprindă în ele un volum mare de aer,

Căci, sufletul jeleşte şi se roteşte precum un caer.

Şi existenţa mea  se loveşte de minciuna cotidiană,

Şi mint că o să răzbesc şi începe delirul,

Şi nu îngân vreun crez şi tot plinul,

Îl fac deconectându-mă de straja mie străină.

Şi doar un fudul nu ar recunoaşte,

Că nici stelele nu îl feresc de lumina rece,

Şi sufletul păşeşte tremurat pe covorul cu necunoscute,

Şi universul mi se învârte în minte şi doresc doar pace.

Şi nu sunt draci care să mă zguduie,

Ci neputinţele fiinţei mele, deloc nesăbuite,

Ci lovită de săbii necontrolate,

Eul se combină cu trăirile reci, ascunse de o pălarie.

Şi frânghia zilei se încolăceşte în juru-mi,

În faţa ochilor se destramă şiragul de lumi,

Şi nu sunt timid la văzul unui focar de prostie,

Căldura din mine îmi slăbeşte voinţă de omenie.

Şi nu greşesc când zic că mint,

Că vremea e îndulcită cu surprize,

Căci simţul meu dă bineţe la remize,

Şi vreau ca timpul rău să-l înfrunt.

19.04.2015

o-spacerun:yes'> 

Balada gargaritei

Balada gărgăriţei

Gărgăriţă, gărgăriţă, esti prea mică pentru o fundiţă,

Ca să fii cochetă, căci de altfel eşti oprimată,

Că sălăşluieşti printre făină  şi de mâini gospodine eşti cercetată,

Căci ele ştiu, că de felul tău eşti hoaţă.

Te vâri flămândă printre sacii cu cereale,

Şi pe gospodari tu îi bagi în boale,

Nu mulţi ştiu să te descoase bine,

Căci eşti abilă şi la tine frica nu ţine.

Gărgăriţă supărată, de ce umbli mereu dezmierdată,

De parfumuri intense şi iute te sui şi pe gunoi,

Ca să cauţi ce, că şi prânzul ţi se oferă îndată,

Că eşti rapidă în mişcare, admirată eşti şi de noi.

Ce să faci la gura sacului de făină?

Când săraca mama n-are pic de frămâtătură,

Nici mujdeiul n-are unde să îl întindă, îi trebuie o ţâră de slănină,

Şi tu vii şi strici merindele din noua cultură.

Şi de ce tânjeşti după grâul brun,

Când eu de atâta timp mă chinui să îţi spun,

Ca te mijloceşti de marfă fără drept,

Şi tot găureşti de zor produsul copt.

Ce mă fac cu tine gărgăriţă,

Că degeaba stiu ce poate a ta guriţă,

Eşti aprigă la ronţăit,

Dar şi jalnică la pipăit.

Aşa neagră cum esti, mereu te făleşti,

Că esti mică şi spurcată şi de toţi întrebată,

Şi nu ţi-e ruşine de ceea ce faci,

Căci tu lucri şi ştii doar să taci.

Şi nu te plângi ca te-ar durea o măsea,

Căci tu ronţăi cu zor, aşa ţi-e firea,

Dar mi-e că mătasea cernută în urmă,

Strică lucrul bun şi să te caut mama asta mă îndrumă.

Tu ştii singură să-ţi porţi de sănătate,

Dar eu zilnic am parte de nedreptate,

Căci tu îmi strici sacii de porumb şi grâu,

Şi nu am cum să-i curăţ, spălându-i la râu.

Cu ale tale picioruşe infime, mişuni printre ale mele regine,

Pulberea făinii o amesteci cu salivă,

Şi te măreşti cu prejudiciul adus, precum o guralivă,

Şi desuetă te prezinţi printre boabele de fasole, cândva pline.

Mă întreb când vei sta cocoţată prin copaci,

Căci cariul tău îmi provoacă mii de draci,

Şi eu ştiu să te punctez cu striviri,

Că eşti o dăunătoare şi vreau de mine să te miri.

Parăsit de vraciul din saci,

Mă eliberez de suferinţă,

Şi dau frâu liber la a mea voinţă,

Să întocmească hrisovul unei astfel de voci.

26.04.2015

Dor de buburuze

Dor de buburuze

Ah, clipa zorilor se perindă pe pământ,

Eu mă legăn în pat şi îmi vine să cânt,

Ochii se deschid vioi şi tânjesc ,

Şi mă feresc de lenevit, căci astfel par un om fără cuvânt.

Doar eu şi soarele pe cer, ne sfătuim să zorim,

La lucruri mari, demne de urale,

Să fiu îmbujorat la faţă de truda răsplătită cu parale,

Să păşesc cu dreptul într-o zi de târzie primăvară.

Dar cu urechea ciulită la ciripitul păsărilor,

Mă aprind cu văpaia trilurilor lor,

Pândesc mişcarea naturii în plină desfătare,

Croiesc picioarelor mele, căile spre încântare.

Şi cu ochii deschişi şi miraţi, mă învârt printre lăstari,

Cuprind în mână o dâră de rouă de pe ale lor ramuri,

Şi îndată sunt bruscat de o mireasmă tânără, blajină.

Iar la orizont se întrezăreşte floarea de iasomie, încununată de lumină.

Şi socot că mirosul ei mă atrage,

Iar gândul de a le lua în mână, în ureche se sparge,

Şi nu mă îndur să las floarea pe ram,

Căci astfel pierd esenţa primăverii, resimţită doar ca pe un dram.

Şi ca un chibzuit ce sunt, mă furişez printre flori,

Şi bag de seamă că ele nu sunt singurele,

Sunt cercetate de fruntaşele buburuzele, pline de culori.

Şi meditez la clipă, căci deliciul îl fac buburuzele.

Şi pe nesimţite, le dezbrac din priviri,

Căci astfel am la îndemână mărturia,

Că primăvara e în toi şi înfruntă soarele războit cu furia,

Vieţii în alb, pătate de aripioarele buburuzelor, ce zdruncină ale mele doruri.

Zăpăcit de dalba culoare, mă învârt ca un singurat printre ea,

Şi mă propăşeşte către o zare îprospătată de lumea nouă,

Şi nu termin de memorat natura încărcată iar firea,

Îmi tresaltă de fericire şi emit ecoul :ăuă, ăuă, ăuă.

Şi-mi aplec umărul peste minunatele buburuze,

Şi un minut, timpul îşi opreşte cursul,

Şi fâlfâitul aripioarelor încântă urechea, iar pe buze,

Mi se citesc cuvintele de mirare şi de la ele nu îmi iau gândul.

Deşi minuscule, coloritul lor te acaparează,

Şi zburdalnice şi pricăjite, buburuzele se infiltrează,

Pe florile din câmp şi privirea ţi-o săgetează,

Cu sentimentul de reveerie şi suflul ţi-l luminează.

Domolit de frumuseţea şi mărimea lor,

Mă cufund în lumea celor care nu cuvântă,

Mă simt fiul renăscut dintr-o iarnă cruntă,

Şi-mi iau urma după umbletul lor.

Şi sunt tânăr şi constat că mă îmbăt,

De parfumul naturii noi în plină floare,

Cât mi-e drag sa mă perind printre câmpuri arse de soare,

Şi mă umplu de dorinţa :buburuzele tuturor să le arăt.

25. 04.2015