Ogorul

Ogorul

Cel  mai adorat bun al ţăranului,

A fost cinstit de toţi cei care cu sârg au muncit,

Ogorul, glia, a înălţat din robie fiinţa omului,

Ajungând în definitive  sclavul lutului slăvit.

De patimi multe a fost cuprins şi micul pici,

Hoinărindu-i împrejurul şi vestind preludiul,

Iobagul a căutat să cuprindă robusteţea pământului,

Să-I dea o “ alura’ atipică pentru tiparul spiritului de chici.

Înstrăinat de el, de împământenirea lui, iobagul,

S-a zbuciumat cumplit să  mearga să-l reîntregească,

Dar neputănd, zdruncinătura sufleteasca l-a făcut să înnebunească,

Sperand în timp să se reîntoarcă la natura sa, lutul.

Îmbogaţit de munca ogorului arat,

Iobagul s-a mai dezmeticit din neputinţa sărăciei,

Înviind treptat spre scările deşirate ale meseriei,

Gândurile, putinţele ţăranului care din rodul acestuia s-a ridicat.

Dar el, ogorul, presărat cu arse doruri,

Mereu a fost adulat de toţi ce l-au chemat ,

În soarta lor, să le dea belsug cu carul, plin de flori,

Şi răsărind în urma lui , tot felul de seminţe de semănat.

O glie, glie, tu eşti pentru lume o minune,

Te muncim, te pregătim şi ne dai în schimb felii de suspin,

Însă cu mult efort, continuăm să alungăm acel chin,

Şi mestecăm cu sufletul, dramul de bucurie, neatins încă de tăciune.

Ogor sfant, mare şi lat, în care multe speranţe răzbat,

Vei rămâne în permanenţă tăria naturii în univers,

Drept pentru care mulţi întelepţi ţi-au dedicat câte un vers,

Fiind făuritorii unei noi filozofii vivace ale mediilor pe care le străbat.

26.12.2012