Copacul
Colorat în verde şi statornicit pe un hăt de deal,
Străluce în ochii trecătorilor înălţimea ce nu se
sfieşte,
Să ia ca prizioneră bolta cerului ca şi un val,
Adunâd deasupra corolii armata înaripatelor
colorate.
Rădăcinile puternice zvâcnesc în străfundul solului,
Fragmentând în entităţi anatomice, scurmătorii
parazitari,
Care se răscoală urcâd spre tulpina arborelui,
Înverzită de a soarelui calde luciri.
Un întreg vălmăşag zguduie scoarţa maronie,
Se clădeşte un fânar de scurte tulpiniţe,
Să dea curs înveşmântării lemnului cu o zdravănă ie,
Făcând o paradă a fibrelor ţesute vertical în
cilindrii cu guriţe.
Tot urcând spre rondelele cu fundiţe pieptănate,
Se văd feţele sfioaselor lamele încă necercetate,
De puterea timpului şi se conturează în crăci,
Ajustate de bifurcaţii, crenguţe, frunze şi teci.
Iar de sus, adunate toate îşi dau mâna,
Şi ţin sfatul muncii primăverii trecute,
Se înveselesc cu toţii, frunze, ramuri şi lemnoasele
armate,
De frumosul mantou corolar devenind frate cu luna.
Râzând printre dintii rămuroşi, arborele îşi ascute
auzul,
Să-nţeleagă glasul celor care îl ciupesc de crăci
prea tare,
Sau îşi fac din ale sale braţe, sărăcăcioase
căscioare,
Păsările cu gâturi golaşe, ce farmecă pe toţi cu
cântul.
Uneori, plictisit de rumoarea picăturilor reci de
ploaie,
Pare că le vorbeşte călătorilor despre durerea
singurătăţii,
Simte că-i udat de mirajul oamenilor îndrăgostiţi şi
căutători de senzaţie,
Face din al său trunchi, adăpost pentru a dragostei
împărăţii.
Răzbunat de a soarelui lucire, copacul îşi revine în
fire,
Îşi desface sacoul frunzos şi de acolo observă,
Pieptul bogat cu ale sale fructe servite pe a
ramurilor tavă,
Parfumate cu licoarea aerului violet, devenit mire.
El, copacul este investit cu rolul unui vornic,
Menit să se preocupe de chemarea nuntaşilor la
nuntă,
Cu sârguinţă, el se prezintă tuturor cu
înţelepciunea unui vârstnic,
Şi dă curs glumelor, strigăturilor şi luarea cu fală
a câmpiei, acum luată.
Mirele celest, aerul e proslăvit de toată suflarea
vegetativă,
Fluturii ţin arcuşul, ciocârlia este solista
auditivă,
Florile îşi
deschid ale lor gămălii odorizante
Iar copacul ţine isonul acestei nunţi vrăjite.
Bucuros de a sa ispravă şi azi continuă aceiaşi
paradă,
Frenezia lumii în sărbatoare domneşte fără încetare,
Copacul fluieră printre frunzele sale, sinodul lumii
dătătoare,
De speranţe, viaţă şi se pune din nou pe sfadă.
2.03.2013
