Joaca dantul

Joaca dantul

Joaca dantul, nu-l lasa,
Scutura piciorul bine, si striga hopa!
Langa tine sigur, nu va sedea popa,
Si cu sufletul aprins, nu e timp si pentru masa.

Joaca dantul mai saltat, 
Caci trupul trebuie reinvigorat,
Cu mladieri riguroase, 
Toate fetele vin in cale sfioase.

Joaca dantul pana-n dimineata,
Ca si baba cea hrapareata,
Nu iti va tine pasul,
Si va ochi la al sau barbat, saracul!

Joaca dantul cu luare aminte,
Caci te fringe cu aprigi simtaminte,
Si de aici te capeti cu o boala fierbinte,
Rasturnand firul vietii, umbrit acum de juraminte.

Joaca dantul hotarat,
Ca si traiul e impovarat,
Iar in hora te descarci nestingherit,
De viforul de priviri bolande de iubit

Joaca dantul cu infocare
Si ai sa stigi ca zau nimic nu te doare,
Si cu patru inimi in tine,
Te gandesti la cine tu vei tine.

Joaca dantul nu-l lasa,
Ca e seara palpitanta,armonioasa
Nu e graba sa pleci acasa,
Caci pentru tine viata e frumoasa!

27.02.2015

Dragu-mi-i Doamne si dor

Dragu-mi-I Doame si dor

Dragu-mi-I Doamne si dor,
N-am necazuri care imi cer sa mor,
Zilele in care oi plange,
Stau ascunse in taciune si spun o rugaciune.

Jumatate dintre ele au trecut de neguri,
Si s-au luat pe dupa scorburi, 
Caci cu verva lor s-au imprietenit cu veveritele,
Ce se plang ca nu au nuci si nici alune.

Si de ce ma gandesc la ele?
Sa le sperii, sa nu indrazneasca sa dea pe la mine,
Caci sunt de ele pline,
Si sunt izvor de furie, niste surate Calvine.

De ce zilele sa le amarasc?

Gandind la un orizont taranesc,
Asa oachesa cum sunt,
Toate relele le infrunt.

Doamne, Doame cat mi-e de dor,
De natura pura si de cantecul plin de fior,
Nici neicuta nu s-ar supara, 
Daca ziua toata n-as ofta dupa o para.

Dar pe cuvant de parolista,
Ma impart in sferturi,
Ca si inima sa-si ia partea sufletista,
Nu sa tanjesc dupa castiguri.

Cum luna e de treizeci de zile,
Ma lovesc de focul neputintei mele,
De a cerceta dorul aprig,
Al zilelor surazande, cu toate ca nu vreau sa ma frig.

Dragu-mi-i Doamne si dor,
De tot ce exprima fericire,
Si vorbeste fara masti de o alba lucire,
Fara sa traiesti cu capul intr-un nor.

Ocara nu mi se face,
Dar cu a mea gentuta,
Pun la pastrare oftarea si gura mea nu tace,
Le zice pe cele grele, ca sa nu fie grasuta.

Doamne am un dor,
Sa fiu draga la un fecior,
Dintr-acela ales,
Sa nu merg des la cules!

27.02.2015

Sacralitate sau defect?

Sacralitate sau defect?

Nu ştiu ce e vremea într-o eră nouă,

Căci ea deţine puterea peste toată suflarea,

Unde nu sunt supus şi voinţa mea e ca floarea,

Încât şi gândul rău, îl strivesc la ceas de rouă.

Şi ce defect ar calamita paradisul vieţii tinere,

Căci freamătul fiinţei nu se înjoseşte în mrejele,

Nesăbuitei tendinţe de a demara procesul sacralităţii fidele,

Dar nimic nu se roteşte în jurul acestui flagel, precum slabele fanere.

Preludiu sau suferinţă, ce e de fapt încadrat,

În tagma sacralităţii, căci scopul ei e să înmărmurească,

Orizontul fastuos al tinerilor de azi şi necrestat,

În funeraliile devastatoare ale trecutului, pe care ţine să le reamintească.

Dar cine e părtăş la un astfel de carnagiu?

Al vremurilor vechi şi sădite cu multe scăpări,

Unde inumanul îşi face loc prin orice ochi zglobiu,

Şi astfel urmează învolburarea cu furia, scoborâtă de pe scări.

Şi deţinători ai defectului, nu putem contempla,

La grandoarea pe care şi-o alocă termenul de “sacralitate”,

Dar meditând la împulparea pe care i-o oferă individului cu seninătate,

Nu se înţelege scopul şi rolul pe care îl promovează, aşa că te scoală,

Din a ta percepţie şi prin gânguritul ei,

Te antrenează la o decupare a trecutului istoric,

Căci el e mărturisitorul conceptului de sacralitate,

Înnegrind cu dogma şi restricţiile lui, sufletul celui dornic de libertate.

Căci fără să se întrevadă apanajul întortocheat,

Al crezului intersectat în orizontul sacralităţii,

Ți se trasează o rută presărată cu spinii,

Vremurilor de demult şi te cufundă într-un decor încărcat.

Ce nu ţi se potriveşte nicicum, şi fără să omiţi,

Că eşti însămânţat cu flagelul unui defect,

Amuţeşti când în faţa ochilor ţi se arată un act,

În care sunt desemnate perceptele sacralităţii, pe care să le înveţi,

Ar trebui, ca să nu îţi uiţi firea pămâteană,

Căci pentru aceasta ţi se aminteşte că nimic nu e sacru,

Că tu însuşi eşti muritor şi cu un gust acru,

Te abţii să nu comentezi, căci eşti tânăr şi nu vei muri pe lună!

Şi sacrul se însumează la conceptual de muritor,

Căci astfel cine ar căuta să dezgolească haina sa,

Cătrănită de atâtea diminuări ale trăirilor  individului cu dor,

Şi de ce ar bate la porţile uraganului, când nimeni nu ştie unde îşi are casa.

Antitetice cuvinte, sacru-defect, dar stai să vezi,

Că nu există un echilibru perfect între ele,

Şi orice boare de pasiune e încărcată cu perceptele,

Unei vieţuiri urmărită de sincopele pierzării, pe care le vezi,

Că te autodistrug  emoţional şi îţi amărăsc un ceas din zi,

Şi nu poţi înlătura pendularea cugetului între fericire şi uitare,

Căci stima de sine uneori se îmbracă cu armura fricii, şi ţi se pare,

Că nu poţi învinge forţele care ţi se interpun în orice zi.

Aşa că rămâne să conştientizezi că,

Sacrul se înfinge în traiul zilnic,

Acompaniat de suferinţă şi fără vreo placă,

Esti nevoit să te supi, căci astfel vei fi de tot mic.

18.01.2015

Caut...vremea

Caut....vremea

Caut prin siragul orelor,
Alinarea ce mi s-ar cuveni,
Dupa indelungi sfortari de a parveni,
Intr-o lume cufundata in mustul dorurilor.

Dar clipa trece si farma cu sine,
Calibrul durerilor infirme,
Si tesala lana pe care s-a scurs puroiul,
Incat nici unduirea trupului nu-i mai aude suflul.

Si nimeni nu vede ca incercuieste firea,
Si o zbuciuma ca pe o vesteda surcea,
Si mila nu are , clipa care geme cand o stea,

Se vara printre norii sufletului, in timp ce eul pierdea,

Vlaga de a mai zburda, fara durere in piept,
Si pentru asta nu a voit sa fie drept,
Cu cruda vreme, care nu ocoleste jarul,
Ci il adanceste, aducand cu sine amarul.

Si cu toate astea, eu caut vremea,
Spumoasa, involburata in zelul fagaduirii,
Ca taina cugetului nu va fi umbrita de jalea,
Care se abate peste launtricul jupuit de lama oftarii.

Caci vremea detine manunchiul trezirii,
A infiorarii dar si a durerii,
Si de aceea zabovesc pe cararea cercetarii,
Adunand intr-un buchet capcanele uitarii.

28.01.2015

Top of Form

Bottom of Form

Cand firea...

Când firea…

Că umbră e de noi, când plâng droaie,

Şi în urmă se anunţă puhoaie,

Care întreabă despre plinele butoaie,

Însă nimeni nu ştie cine o să îi jupoaie.

Şi ce câştig ar avea, dacă frântura,

S-ar cupla cu cheagul vineţiu şi doar ar îndura,

Străpunsul venelor fisurate de tăişul cuţitului,

Palpitând sub vibraţia înceată a umărului.

Căci surparea conectării la flagelul viabilului,

S-ar cumula  pe culmile cărunţitului cavou,

Şi nici un zvon nu ar mai zvâcni despre popou,

Iar teama de a mainu mai fi, ar fi sortită eşecului.

Dar nimic nu prevesţeşte sfârşitul încleştat,

În mlaştina puroiului şi aşa sângerând,

Dar suflul eului ripostează fluierând,

Şi nici pasiunea nu-I reaminteşte de fiorul îndoliat.

Şi firea mea e săgetată de groaznicele dureri,

Ale nefastei voinţe de a mă cutremura,

În faţa constrângerilor înrudite cu aprigele coicniri,

Iar teama că aş putea muri, destul mă îngândura.

Şi să mă apropii acum acum la ceas de cumpăna,

De zăbrelele viselor mele, nu m-ar înălţa,

Decât pe piedestalul povârnişurilor înalt ca şi o fântână,

Şi doar duhul rece e singurul care m-ar putea învăţa,

Să trepidez printre scrâşnirile ceasurilor potrivnice,

Iar mintea ar sta trează la desuetuele falnice,

Ale vrăjmăşiei de a îmi controla,

Consistenţa creatoare a fiinţei, conflictele dorind a le aplana.

Şi nu include  nicicum în discuţie,

Cerdaul scândurei finisată pentru morminte,

Căci aşa lovită cum e inima, nu admite,

Vărsare de sânge, căci distruge întreaga ei definiţie.

Şi nicicând nu voi săvârşi o asemenea eroare,

Căci suflul nu se înjoseşte îndurând ordini fără valoare,

Şi cum să definesc această stare fără o umbră de cârtire,

Cănd mă furnică în creştet şi din mine zvâneşte disperare.

Căci partajul vieţii îmi cotrobăie prin sălaşul simţământului,

Şi vrea cu tot dinadinsul să mă robească în mocirla tremuratului,

Căci firea mea e aprig antrenată în coloana tumultului,

Şi prin minte zbârnie clopotul nefast al timpului.

Şi  nici puhoaiele de vânturi, de doruri înfrânte,

Nu o să mă nimicească şi doar alintul,

Va triumfa împotriva vremelnicelor izbucniri ciunte,

Îndulcind tacit vibraţia inimii, luminând cuvântul.

Şi nici o umbră nu s-ar mai ivi,

Peste fiinţă înţesată cu puternice trăiri,

Iar în zori, răsunetul de izbândă s-ar învoi cu noi flăcări,

De a reface întreaga craţie umană, cu oameni firavi.

1.Februarie.2015

Rosu aprins

Roşu aprins

Mă  scarpin  în cap şi  mă lovesc de o pustulă,

Zău că mai are un pic şi devine veziculă,

Mă întreb cum de am căpătat-o,

Căci nu dormitez oriunde şi din răsputeri strig “fato”!

Nu mă îcurajează deloc buboiul din cap,

Dar mai rău e că nu ştiu să-I vin de hac,

Mă gândesc să fi făcut ulceraţia de la zecile de probleme,

Că ziua toată cercetez tot felul de creme.

De aş avea un tratament pentru al meu creieraş,

M-aş  bucura mai rău decât la vederea unui iepuraş,

Dar patul puştii mintale se balangănă,

Într-un dănţuit  trasat în dungă.

Cu zăbrelele emisferice înlănţuite în cortina frâului,

Rădăcinile nervilor se antrenează  de-a lungul pliului,

Făcut de neuronii sumbri, stingheriţi de plescăitul,

Zurbagiu al sfincterului, certat cu rinichiul.

Ca un şarpe furios, sângele zvâcneşte,

Printre lumenele arterelor mele zdruncinate,

De bombările saltărete  ale feselor umflate,

De atâta zbânţuială, că nici statul nu le prieşte.

Că şi o broască dezorientată, mă perind,

Printre franjurile orelor, care mă îndrumă,

Să hoinaresc printre clădiri şi doar suind,

Treptele unor blocuri, voi destinde trupul meu de humă.

Ş cu braţele larg deschise, mă învârt în juru-mi,

Că şa simt că faţa nu mi-e atinsă,

De nici un gest mecanic şi doar în minte părându-mi,

Că infecţia şi-a infiltrate ghearele în a mea coapsă.

Roşu  aprins mi-e sângele care bolboroseşte,

Precum un vulcan în erupţie,

Şi cu riscul de a nu îndeplini vreo funcţie,

Se înrâureşte mai puternic în a mea inimă,  iar faţa mi se înroşeşte.

Zburdalnică nu sunt de fel, dar glucoza din sânge,

Mă  antrenează la effort, până  trupul se frânge,

De oboseală şi pe nesimţite mintea mă alarmează,

Că am destule proteine şi pe loc sângele le scindează.

Dar să nu fiu atât de anatomă  să mă învârt dupa un fior,

Aş  lua din seva roşului aprins,

Doar trăirea intensă a unui sentiment, acum stins,

Căci mi-e dragă viaţa şi o mărturisesc  în cor.

Roşul aprins mă  dezmiardă cu fierbinţeala gândului,

De a mă strecura pe făgaşul zidurilor scorojite,

De umezeala suflului de altădată, învăluită  în amploarea traiului,

Gângurind  febril la pieptul inimii zbuciumate.

Aşa de zăpăcită, m-apucai să zic că-s mică,

Că am uitat de anii traiţi,

Şi nu încerc acum decât să scap de un tic,

De a bolborosi cuvinte întortocheate, asemenea unor fraţi pătaţi.

17.02.2015

De as fi o viorea

De as fi o viorea...

De as fi eu o viorea,
As fi vesela ca si ea, 
Caci se duce gerul si zapada,
Si astfel domneste si parada.

De luciri purpurii chiar violetii,
Ce zanganesc cu al lor manunchi de daruire,
De inviorare si o manoasa pretuire,
Fata de celebrele capete zglobii.

Ca nici sapa omului nu se va indura,
Sa le reteze ale lor fragede tulpini ,
Si nici damele cu picatele nu vor concura,
Cu mandrele viorele lipsite de stapani.

Dar tintesc sa fiu ca si o viorea,
Sa cresc sloboda prin natura cruda,
Sa ma inalt ca si al ei lujer ce se uda,
De la roua rece de februarie, inglobata intr-o noua incantare.

Dar mi-e teama ca nu o sa am glas, 
Caci cat de vrednica in privire este,
Ea nu vorbeste, ci isi apleaca fruntea la fiecare ceas,
Si nu cuteza sa-si aprinda chinchetul precum in poveste.

Si de as deveni o viorea, 
Nu mi-as arunca privirea catre o stea,
La ceas de seara, caci m-as ingloba in infimitate,
Si steaua mi-ar intuneca aura , lasandu-ma fara luare aminte.

Dar aspir sa fiu o viorea,
Ca e frageda, plapanda si plina de ea, 
Caci ea indulceste inima ta prima cu nuanta violacee,
Si te incredinteaza ca da, vine primavara cu ei scanteie.

Si vreau sa ma incred intr-o viorea,
Caci ea spune daca timpul se va balansa
Intre iarna sau va degenera cursul unui sezon incins cu o curea,
De ceasuri darnice de lumina sau in albastru se va infasa.

Si uite asa se scurge timpul,
Si prin noua lume imi plimb gandul,
De a si fi sprintena ca si viorica,
As fi mai des numita ibovnica.

21.02.2015

Dar tu vii, Dragobete...

Dar tu vii, Dragobete…

Dar tu vii, Dragobete, de prin negura împerecherilor,

Şi de parcă nu te-aş cunoaşte, eşti sortit încrucişărilor,

Tu, starostele păsărilor, voieşti să te arăţi,

Într-o zi cu fast, şi pentru asta vrei să te răsfeţi.

Dar tu ştii că cebul e indecis,

Şi nu vrea şi el să fie înscris,

Pe lista cuplurilor fidele şi cu multe  feluri,

De zburdalnicele scăpări, nu se miră că nu simte unele chemări.

Tu, neînfrânatule, trupul ţi se subţiază,

Şi guriţa ta mai mult bruiază,

Inimile frumoaselor fete, căci te cunosc pe îndelete,

Şi nu vor să aibă parte doar de un dor şugubete.

Căci tu azi vii şi mâine pleci,

Deşi tu veşnic stai printre noi, aici,

Dar suflarea ta nu mai e evidentă,

Şi toţi te percep ca pe o fericire simplă, cochetă.

Dar tu îţi anunţi chemarea cu trâmbiţe,

Ca nimeni să nu rămână neînştiinţat de aprigile tale dorinţe,

Retezi din calea ta supărarea şi calul negru,

Ce doreşte ca timpul să se îmbie cu uitarea, mai precis  în codru,

Că cică ţi ş-a sortit să domneşti printre cetini,

Şi de acolo să-ţi alegi consoarta,

Său măcar să ajuţi ca unii să se iubească ca nebunii,

Făurind tărâmul nemuririi, fiecare căutând doar poarta.

Dar tu, Dragobete, eşti ursit de multe fete,

Şi ele te strigă din profunzimea sufletului lor,

Şi cu cădelniţele de lumină, tu să vii să le îndepărtezi ofurile ce dor,

Căci cu a ta divină putere, ai să striveşti stafiile plângăreţe.

Ştiu doar atât: că te tragi  din neamul Zburătorului,

Nu ştiu ce ţi-o fi el, dar  tu cu harul viforului,

De a răscoli sufletele tinerilor şi a le înmuia cu amor,

Te revolţi pentru o zi împotriva celor ce hulesc al tău sobor.

Tu cu drag,  te cobori în lume,

Să-ţi arăţi a ta putere peste cei ce au visuri,

Căci pentru cei ce nu au cătare peste noianul cu fioruri,

Tu le dai speranţă şi nu le spui că sunt nişte hume.

Dar a ta apariţie e scumpă la vedere,

Şi de aceea tu îţi arăţi blândeţea numai cu o privire,

Iar cine nimereşte să te descoase,

Ştie că are să rămână cu amintiri frumoase.

Şi cine va medita la lira inimii tale,

Cu certitudine se va mula pe  piedestalul cu jocuri vitale,

Căci imaginea de lansator de săgeţi,

În inimile celor întristaţi, se răsfrâge în timp şi ai multe să îi înveţi.

Dar vezi tu, ţi-ai ales deja o menită,

Care să-ţi mărturisească fapta de a te uni o păsărică, 

Nu cu natura întreagă, crudă şi rebelă, ci aşa flendurită,

Tu o vrei pe ea, căci e mică, mică.

Şi prin actul tău vrei tuturor să le arăţi,

Că şi ce este mic tânjeşte după amor,

Iar la cel mai mic suspin, tu îi aduci  dor,

Şi  zbori cu drag alături de ei, nicidecum nu îi cerţi.

Dar tu vii în miez de noapte, o dată pe an,

În ajunul lui 24, în luna lui făurar,

Şi te cţări peste umbrele lunii, cu făclii ceruite de argintar,

Şi cu al ţau farmec, te strecori pe pământ, să vindeci orice bolnav.

Te-ar putea speria ceva mai rau decat lenesul?

Sau al tau trup nepieritor se lasa ademenit de hulpavul,

Deschizator de inimi zavorate in scanteia somnului,

Sau te faci partas la arcusul fudulului?

23.02.2015

Haidem si noi!

Haidem si noi!

Haida frate sa mai bem,
Ca si asa multi suntem,
Traim timpul gafaind dupa placere,
Ce ne e noua de zarva si bere!

Leagana pasul usurel,
Caci avantul se naste dintr-un paharel,
Dar nu unul cu tocmeala,
Ci din cel fara necaz si fara sfiala.

Si adunati cum suntem,
Indrugam cuvinte brute, caci la asta ne pricepem,
Vuietul de cheflii se amesteca si cu aerul rece, 
Insa nu e nimeni care de aici sa vrea sa plece.

Iar norocul nu ne sta in loc,
Parul se tine tapan pe capete,
Insa ochii ne sunt bulbucati si fara gemete,
Ne infascam in hora, mai aci pe langa foc.

Cu niscai muratutri si cu jovialii lautari, 
Ne antrenam in asta seara in iuresul cu strengari,
Si nici unul nu se tocmeste la iubit,
Caci asa e pe ceas de seara, cand se iese la pescuit

22.02.2015

Am alergat sa strang

Am alergat sa strang

Repede trecura anii si de adunat,
Nu prea am adunat caci nu am voit,
Sa-mi cheltuiesc anii cu eforturi si am negat,
Orice umbra de suferinta si de durere nu m-am lovit.

Am alergat sa stang bucurii,
Si cu toate astea m-am ales si cu furii,
Caci drumul cercetat s-a intersectat cu alte diametre,
Neslefuite si la capete turtite, mai mult ingramaite,

In limanul cercului rascopt de actiuni pironite,
In hotarele vremelnice ale hodorogitei guri de clipele cernite,
Si-am adunat franturi de viata si nu un intreg,
Si acum imi frang palmele, meditand la ce o sa dreg.

Si viata nu pot sa o intorc, dar o pot recladi,
Si simtul de a fauri ma macina imperios,
Dar nu de migala vorbesc ci nevoia de a trudi,
La fagasul pe care sa-l urmez cat mai serios.

Si alerg sa strang,
Fioruri, dupa care peste ani, sa le plang,
Si cantecul mi-a aproape si nu ma socoate,
Iar vremea vine si ma tot duce cu sine.

Si nu vorba ma rascoleste,
Ci in piept simtirea se infrateste,
Cu timpul dezgolit de farmec,
Si ma chinui sa-iinteleg traseul, dar ma plictisesc si plec,

Sa-mi fac loc printre suratele certarete,
Caci e jale daca te pui cu asemenea iubarete,
Dar sunt apriga in vine si nu ma feresc de oricine,
Caci nici eu nu sunt batrana si stiu a ingriji sufletul bine.

Nu ma primenesc cu rufarii,
Caci si harul sta in frenezii,
Ochii sticlesc hulpavi dupa putere,
Si de aceea fruntea nu se umbreste la un nor de durere.

Si voiesc sa adun nu doar juraminte,
Ci tresaritul din calcaile jupuite,
De pasii trepidati in jocuri si munca,
Caci timpul nu sta in loc, dar de el totusi mi-e frica!

Si vreau sa adun cufarul cu fericire, 
Caci el e puterea care ma invioreaza,
Si ma arunca in valmasagul negurii sortii si ma expediaza,
La poarta ferecata de lacatele nesigure.

Si cred ca o sa adun indeajuns,

Incat sa nu necesit incaltaminte,
Sa umbla desculta printre hotarul ascuns,
De timp, de mine si sa rostuiesc carari implinite.

22.02.2015