Din strainatate

Din străinătate

“…Sentimentul din opera lui Eminescu, faţă cu sentimentele trăite, zilnice ale omului,este că idea general faţă cu imaginile sau ideile particulare din care este abstrasă.

Şi totuşi, aceste extracte de sentiment nu sunt stări de suflet abstract.Ele au o intensitate şi o căldurămai mare decât toate sentimenteleincidentaledin care sunt extrase.Sunt sumă psihologică.Aceste sentimente sunt generaleca o idee şi totuşi concrete, vii şi tulburătoare, ca cea mai profundă emoţie.

Sentimentul acesta a lui Eminescunu mai este legat cu un incidentdin viaţă.Cu incidentele din viaţăerau legate sentimentele incidentale, ocazionale, din care a rezultat sentimental general din opera sa.

Acest sentiment este acuma o stare emoţională, un ton al sufletului.Din punctul de vedere al procesului de creaţiune, sentimental este apriori.Textul este consecutiv, este exteriorizarea, “justificarea” sentimentului.Textul este libretul la muzica de sentimente din sufletul poetului.

Ca şi muzica, poezia lui Eminescu, prin sentimental ei general, prin lipsa ei de subiect şi de ocazional, îţi transmite cu cea din urmă intensitate o stare emoţională general, pe care o umpli cu propriile-ţi evenimente sufleteşti.De aici şi sentimental de colaborare a cetitorului-“ cetirea printre rânduri”, iluzionarea lui, credinţa naivă în adevărul ficţiunii din operă, de aici sugestivitatea lui Eminescu.      (C. Dobrogeanu Gherea, Eminescu şi curentul eminescian)

Mihai Eminescu - Din Străinătate

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară
Scăldată în cristalul pârăului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală, ce undula în flori,
Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Melodica şoptire a râului, ce geme,
Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,
Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată
În patria-mi iubită, în locul meu natal,
Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată
Visările juniei, visări de-un ideal.

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,
Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,
Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,
În visuri fericite m-ar duce către nori.

1866, 17/29 iulie

Ca un fin observator sufletesc, eul eminescian crează o cupolă a amintirilor patriotice ce i-au martirizat sufletul cuprins de jarul dorului de ţără. Poezia a luat fiinţă în anul 1866, la vârsta de 16 ani, în perioada 17/29 iulie, publicată în revista “Familia, din Pesta, condusă de Iosif Vulcan, care îi va schimba numele,  din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu, denumire adoptată şi de poet. Tema poeziei este iubirea, dar cea diferită de iubirea specific eminesciană, dintre un băiat şi o fată, iubirea de patrie.De-a lungul celor nouă catrene, poetul îşi conturează ideile pe marginea dorinţei de a trăi momente de neuitat pe plai românesc, bucovinean.Titlul poeziei este sugestiv pentru mesajul ideatic al conţinutului său “Din străinătate”, adică ţara, regiunea situată dincolo de granițele propriei patrii,  mediul străin în care se află cineva, departe de familie și de cunoscuți. Substantivul comun “străinătate” însoţit de prepoziţia “din” indică locul din care toate cugetările mistuitoare ale eului liric sunt transmise cititorilor fictivi cu scopul de a li se confesa, de a-şi mărturisi suferinţa interioară.

Deşi este un om cu capacităţi culturale desăvârşite, afectul eului liric este tranzitat de retrăiri profunde, datate din vremea aflării acestuia pe meleag românesc.Face o analiză comparativă cu timpurile prezente pe care le trăieşte şi constată starea, spiritul vremii care a predominat în viaţa sa, cu ceva vreme în urmă. Cu ajutorul antitezei, al advebului de timp ”când” eul face o paralela a timpului , pentru a descrie atmosfera vremii caracteristică anilor tineri, şi ca o prezentare proprie a tuturor dificultăţilor întâmpinate, redă prin intermediul versurilor nuanţate de artisticitatea cuvintelor, impresiile şi gândurile de la acel moment.

 Adverbul nehotărât “tot” conferă putere gândului descriptiv al eului poetic: prezintă concret împrejurările care îl diferenţiază  faţă de ceilalţi contemporani, când totul (orice lucru şi situaţie, care de regula se loveşte de piedici) se înveseleşte, când toată comunitatea locului bucovinean se încântă, se bucură de orice lucru, dar condiţionate de o anume libertate, de natură naţională, când cu toţii îşi creiau şi se desfătau în propriile lor placeri în zile senine, nerăzboite de intemperiile vremii sau ale viţii, eul liric comunică tuturor, cu ajutorul adverbului modal “numai”, unicitatea unui suflet, “numai un suflet” este răpus de ghearele plânsului,a neputinţei de a evada din avântul dorului către imaginile patriei cu plaiurile sale dulci “dulci plaiuri”şi la câmpiile populate de oameni bucuroşi , idee redată de epitetul :câmpii-I râzători.Aceasta singularitate a eului îl încleştează în capcana proprie a dorului şi a gândului, a plăcerii vizuale de a revedea măcar imaginativ patria, speranţa reîntregirii fiinţei sale.

Strofa a două aduce lămuriri clare în legătură cu acel suflet chinuit, încât acea inimă rămasă în anonimat pentru ceilalţi, cu acea stare se spirit ce se înrudeşte cu gemetul de durere”ce geme de durere” .Adjectivul pronominal demonstativ de îndepărtare “acela”, din sintagma “sufletul acela, întăreşte unicitatea interioară a  aceluia care” cântă amorţit “, care e lipsit  de harul călăuzitor al elogierii. Respectivul suflet este inima tristă a poetului eminescian, lipsită cde orice sursă de alinare, de mângâiere, el e sufletul care arde de dorul nemărginit”E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit”.Acesta este înfrânt de propriile nelinişti, răstigniri lăuntrice.

În a treia strofă a poeziei, prin intermediul verbului de la condiţional present ”aş vrea”, eul îşi mărturiseşte dorinţa de a revedea zona natală a cărei formă de relief este cuprinsă într-o “vâlcioară”, substantivul diminutivat indicând mărimea redusă  a spaţiului la care eul aspiră să-l revadă.Dorinţa este atât de profundă, încât acea vâlcioară descrisă de poet, are conotaţii fantastice, fiind scăldată de cursul unui pârâu cu apa rece, asemenea argintului.Eul liric se simte atins de trecerea timpului şi sufletul său nemângâiat, tânjeşte după revederea spaţiului pe care l-a iubit “atâta”, adică exagerat de mult, cu ceva vreme în urmă, adverbul de mod “atâta” şi de verbul la conjunctiv present subiniind această ideie:”Să văd ce eu atâta iubeam odinioară”.Adică freamătul codrului, acel labirint poetic ce trebuia desluşit, pentru a înţelege însemnătatea tinereţii şi al traiului uman.Prin inversarea pozitiei epitetului, se conturează supremaţia codrului faţă de celelalte încântări peisagistice :”iubeam odinioară: a codrului tenebră, poetic labirint”.

În strofa a patra, visul, aspiraţiile poetului îşi continuie firul cu trecerea în evidenţă a salutului pentru încă o dată în viaţa acestuia colibele din vale”stăpânite de”aerul de pace, liniştiri” a cărui funcţie era aceea de a respira în taină plăceri neuzurpate de modificările sistemului economic ”ce respirau în taină plăceri mai naturale :visări misterioase, poetice şoptiri”.Liniştea caselor “dorminde” îl îndeamnă pe eul liric să-şi îndrepte paşii cât mai curând spre acel paradis, pe cât de feeric,pe atât de real, încât visurile acaparate de misticitatea spaţiului sunt redate în manieră poetică, cu ajutorul cuvintelor, care nu mai sunt rostite cu glas tare, ci doar şoptite, pentru a nu duce la dispariţia acestei atmosfere.

În strofa a cincea, înflăcărat de posibilitatea împlinirii dorinţei sale, eul liric îşi etalează în faţa cititorilor, visul de a avea “o casă tăcută,mitutică”, fără prea multe îmbunătăţiri în preajma văii natale, presărate ca şi marea cu valuri de flori”ce undula în flori”, să privească sus către înaltul muntelui, a cărui privire este “cufundată în negură şi nori”, în cugete şi în limanurile cerului acoperit de crestele muntelui, încât căsuţa lui  “mitutică” ar devini invizibilă, în faţa măreţiei înălţimilor muntoase”.

Strofa a şasea proiecteză o altă dorinţa arzătoare a eului poetic, aceea de a mai privi, ca pentru ultima dată, ca o ultimă accedere la câmpia roditoare”câmpia –nfloritoare”care i-a  străjuit “zile albe,  pure, pline de fericire, întreaga copilărie , încât a ţesut o amintire demnă de memorat peste timp”Să  mai privesc o dată câmpia-nfloritoare/Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut”.

Aici, în cadrul spaţiului plat, al câmpiei, întregul univers al copilăriei este marcat de glasul vieţii neţărmurite de griji şi murmurarea infantilă şi-a perfecţionat timbrele vocale, încât jocurile zburdalnice ale juneţei au fost trăite şi transpuse în acţiune  tot în spaţiul câmpenesc” Ce auzi odată copila-mi murmurare/Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut” .Pentru eul liric, la fel ca şi codrul, câmpia este un loc roditor încorporat în muncă şi veselie, în patimă şi în alinare, în ţipete zglobii şi în răsuflări vioaie.

În strofa a şaptea, nelipsitul prieten al poetului, râul, îşi arată cursul prin traiectoria timpului, încât şoptirea melodioasă  a sursei de apă geme “concertul” bolborositor, al unduirilor pâlcurilor de apă.În drumul său, râul, prin ondulaţiile sale fascineaza prin coristica sa, până şi păsările , cu triluri divine, cântecul cadenţat al frunzelor ce freamătă la adierea unei boare de vânt.Toate aceste fenomene ce au loc în cadrul naturii sub directa supraveghere a râlui conduc către sălăşluirea şoaptelor de dor , a confesărilor eului poetic.Ca sursă de apă, râul prinde rădăcini de veşnice amintiri pilduitoare în inima şi lăuntricul poetului.

Ferm convins de plinatatea şi bogăţia produsă de auspiciul visului, în a opta strofă  eul liric mărturiseşte  cu ajutorul verbului de la condiţional prezent ”aş fi ferice”, că ar fi cel mai fericit muritor dacă s-ar afla încă o dată în patria sa iubită, în locul său natal, pentru a le spune cititorilor cu mintea încărcată de harul divin al scrierii elevate, frumuseţea adolescenţei, aspiraţiile şi atingerea unui ideal, ce i-a mânat întreg sufletul spre “visările juniei, visări de un ideal”.

Acuitatea împlinirii visuluide a trăi în patria sa este nuanţată chiar de analogia morţii , regăsită în a noua strofă, a cărei teroare înfioară umanitatea, cu gheţarii tresăririi, prin venele udate de sângele vibrând “prin vinele vibrânde, gheţoasele-i fiori”.Prin adverbul de loc ”acolo” se subliniază spaţiul fericirii aspirante de către eul liric , încât patria, locul natal l-ar introduce în tranşa somnului, în care pluteşte o linişte adâncă , o dulce calmare a tuturor viiturilor emoţionale.Afectul său ar putea fi condus spre spaţiul celest, prin intermediul visurilor împlinite, umplute de lumina fericirii ”În visuri fericite m-ar duce către nori”.

Ideea acestui conţinut poetic este legată de importanţa retrăirii pe pământ românesc , pentru o dată finală, a sentimentelor de dragoste şi dor  faţă de acele forme de relief ce i-au încântat perioada jună a vieţii lui.Aflat în străinătate, posibilitatea împlinirii acestui ideal este infimă, încât unica şansă de realizare este aceia a “lumii în vis”, a accederii către poarta speranţei , a putinţei şi a îmbălsămării cu mirodenii tămuduitoare.Aceste elemente purgative nu sunt altele decât revederea râului , a câmpiei, a vâlcioarei din satul natal.

Moartea la care se referă eul liric, în ultima strofă nu este decât străinătatea cu braţele sale instaurate pe pământ străin şi a cărei suferinţă este greu de îndurat de sufletul pribegit în amintirile dulci ale patriei sale.Ca o ultimă fază a vieţii, moartea s-ar premedita doar în cadrul patriei sale şi l-ar îndestula de fericire pe acest suflet nenorocit de negura străinătăţii, în pofida faptului că îşi caută o rază de alinare, tocmai în ghearele morţii.

Registrul stilistic al poeziei este valorificat de figurile de stil cât şi de abundenţa verbelor de la prezent, conjunctiv şi condiţional present:”-nveseleşte”, “-ncântă”, “au plăcerea”, “plânge”, “avântă”, “n-are mângâiere”,  “geme”, “arde”, “se ridică”, “auzi”, “întoarnă”, “freme”,”răspânde”; “să văd”, “să privesc”, “să pot”; “aş vrea”, “aş fi ferice”, “aş fi”, “m-ar adoarme”, “m-ar duce”.

Ca figură de stil predomină metafora, urmată de epitete, care au rolul de a trasa o linie acustică a imaginilor vizualizate de sufletul poetului:”când toţi îşi au plăcerea şi zile şi nori”, “un suflet numai plânge”, “în doru-i se avântă la a patriei dulci plaiuri, la câmpii-I râzători”, ”şi inima aceea ce geme de durere”, “şi sufletul acela ce cântă amorţit”, “e sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit”, “vâlcioara scăldată în cristalul pârâului d-argint”, “să mai salut o dată  colibele din vale”, “dorminde cu un aer de pace, liniştiri”, “risipeau în taină lăceri mai natural”, “ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut”, ” Ce auzi odată copila-mi murmurare”, “ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a vazut”, “melodic şoptire a râului ce geme concertul”, “ce-l întoarnă al păsărilor cor”, “cântarea în cadenţă a frunzelor ce freme”, “ născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor”, “moartea ce răspânde teroare-n omenire”, “prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori”, “acolo m-ar adoarme în dulce neliniştire”, “În visuri fericite m-ar duce către nori”; epitetele: “câmpii-i râzători”, ”dor nemărginit”, “pârâului de argint”, “a codrului tenebră”, “poetic labirint”, ”plăceri mai natural”, “visări misterioase”, “poetice şoptiri”, “zilele-mi copile şi albe”, “copila-mi murmurare”, “jocurile-mi june”, “melodic şoptire”, “un gingaş dor”, “cu mintea-nflăcărată”.

 “visările juniei”, “visări de-un ideal”, “vinele vibrânde”, “ gheţoasele-i fiori” “dulce liniştire”, “în visuri fericite”.

Poezia este alcătuită din nouă catrene, cu rimă încrucişată, ritm trohaic, măsura silabelor alternând: 11-12 silabe cu 15-16 silabe.

27.01.2013     Autor referat: Mocanu Gabriela

Mihai Eminescu, Poezii, Jurnalul Naţional, Buc, 2010