vineri, 3 octombrie 2014

Carausii

Cărăuşii


Descusută,o istorică legend a relatat,
Că în vremea ploioasă, lumea nu e curioasă,
Despre vietăţile marunte şi cu gândul îndreptat,
La disipirea norilor, micii cărăuşi îşi construiesc de zor o casă.

Negri cu picioruşe şi cu antenele la înaintare,
Celibatarele vieţuitoaretrudesc cu spor,
Să monteze un loc numai a lor,
Fabricat din pământ împovărat de sudoare.

Însă legenda ne vorbeşte despre hărnicie,
Despre truda colateralăa tuturor voinicilor,
Cu şase picioare şi cu boabele de firmituri de bucurie.
Mărşăluiesc alarmant de dulce printre straturile florilor,

Cărăuşii dansează hora prichindeilor de seamă,
Încercuiesc vijelios pământul pe care îl cercetează,
Şi iată că hărnicia lor nu e deloc o glumă.

Deşi drumul spre movila hambar pare anevoios,
Curioşii mercenari îi privesc în stil maiestos,
 Căci aşteaptă momentul prielnic,
Când vor da buzna peste al lor sălaş mic.

Dar trecând de la vechea istorisire,
Ne îndreptăm atenţia către prezenta întâmplare,
Care se narază nu în stilul unei cercetări literare,
Ci dimpotrivă, ca o obişnuită povestire…


5.06.2014

Doina oftatului

Doina oftatului


Şi-am zis verde măr mărunt,
Astăzi vara ploiasă o înfrunt,
Şi-am zis floare îmbobocită,
Lumea îmi zice că-s nenorocită,
Şi-am zis fir ales,
Pe lume cu nimeni nu m-am înţeles,
Şi-am zis bob de mărgărit,
Pe pământ multe am trăit.
Şi-am zis ciucur de ciumafai,
 Bună-i  Doamne pâinea coaptă pe vătrai.
Şi-am zis pălămidă verde,
Pe mine nimeni nu mă crede.
Şi-am zis muguraş de brad,
Vântul zbenguie apele în vad.
Şi-am zis lujer de bujor,
Timpul îmi adduce numai dor,
Şi-am zis pai gălbui,
Tu, omule ştii să pui durerea în cui.
Şi-am zis corzi tinere de vie,
În curând şi Măria la noi o să vie!


5.06.2014

Nu vrem pamant!

Nu vrem pământ!


Nu vrem pământ, nu vrem chin!
Nu vrem acel venin care a volburat din veci omenirea,
Nu vrem deliciul gângavului teren, care prin,
Originea lui te îndeamnă să-ţi opreşti privirea,

În a sa înfruntare asuprind sufletul omului,
Încât imboldul acestuia e să zvâcnească într-un răcnet,
Iar durerea sa  prinde conturul unui ecou desuet,
Măsurând astfel freamătul lăuntric al gemetului.

Nu vrem pământ în grija noastră!
Căci sângele nu ne cheamă pentru a lui mărturie,
Veşnic umedă şi neagră, împovărată de ură,
Şi scrijelită cu  sudoarea frunţii şi a mâinilor, ce au să fie,

Iataganul duşmanului lutos, ce trebuie mereu întors,
Însă mâinile se căznesc de trudă, încât trupul îndură,
Suferinţa oricărui moment încercuit de povara lutului de soare ars,
Căci primeneala lui e îmbibată cu mâhnire şi toţuşi omul suferă!

Nu vrem pământ, nu vrem învrăjbirea seculară a unei vieţi,
Care nu cedează trecerea unei punţi,
De altfel instabilă datorită lanţurilor roase de rugină,
Iar balansul încetineşte în latura neagră a pământului lăsat paragină.

Nu vrem pământ, nu vrem răzbirea cu ajutorul lui,
Căci e mai crâncen în durere şi tăifăsuieşte cu moartea,
E surogatul ei şi nu ţine cont de teamă, nepriceprere, încât salvarea,
Apare dintr-un alt unghi, neumbrit de tăgada hainului.

Nu vrem pământ, căci istoria ne va înfăşca fără a noastră ştire,
În lagărul neputinţei sortit să macine al nostru suflet,
Îngreunat de maldărul de  ordini şi ca un pamflet,
Se va nara incizia afectelor stagnate în durere.

Nu vrem pământ şi nici legământ cu trecutul,
Fiindcă el nu a demarat paşii progresului,
Ci a conlucrat cu zădărnicia lutului,
Şi a încurcat zvâcnirea către limanul,
 
Viitorului ancorat în inerţia industriei,
Deschizătoare de noi drumuri şi şlefuirea muncii,
Iar sarcina pământului să fie cărată de negura vremii,
Lăsând deoparte tumultul cerinţei,

De a fi desţelenit şi lucrat în cât mai multe sezoane,
Căci trăinicia lui e mărturisită de o omenire hăituită,
Jertfită pentru a se hrăni cu roadele lui de pe câteva pogoane,
Dar rostul ei s-a flendurit de-a lungul unei scânduri, umezită

De răceala pămăntului şi afundată în lăntrul său,
Încât niciun legământ nu a învins graniţele acelui hău,
Astfel că mutilarea sufletului s-a efectuat realmente,
Iar trupul s-a îmbrăcat cu veşnicele veşminte.

Nu vrem pământ, nici cununa rânjitului solar,
Căci ea se împreunează cu dihăniile terestrului,
Încât sufletul tresaltă în faţa lor şi-i încolăcesc al lui pieptar,
Scorojit de grija zilei de azi, supusă destinului.

04.09.2014



Sentiment

Sentiment


Sunt sărăcia în persoană,
Şi strig din răsputeri că îmi este teamă,
Că azi sau mâine, nevoia mă îndeamnă,
Să alerg de nebună pe o cale mie străină,
Inducându-mi în gânduri starea ca o furtună,
Ce vrea să culeagă spaimă, alergând ca o fantomă,
Prin mulţimea de oameni, grăbită să agonisească,
Momente încărcate de sentimente amestecate cu o panoramă,
Diferită faţă de ziua pe care au trăit-o şi o să gasească,
Ieşirea într-o altă vreme, nu ca a mea,
Care mă supără şi îmi dă semene că  nu mă vrea,
Şi se repede să mă distrugă, încât doar ea,
Mă  leapădă de voinţă şi mă ascunde pe după perdea.
Dar de sărăcie tot nu scap,
Cu toate că nu sunt grasă şi încap,
În orice stare care pare să nu aibă capăt, încât mă împart,
Zilnic între vrajbă, ce de ea nu vrea să mă despart.


26.08.2014

Mostenire

Moştenire


E vreo înduioşare din partea celui care,
Nu s-a temut nicicând de tumultul orizontului istoric?
E  oare răbdător la fiece încercare de a acumula izvorul valoric
Al omenirii schimbătoare asemuită cu o rumegătoare?

El e omul feroce care nu simte săgetarea sorţii,
Nu, el e omologul morţii căci la orice forte clătinare,
O învinge cu înfricoşarea cugetului ce nu are scăpare,
Din ghearele terorii impuse de legea ţării.

Nu, el e militarul, căpitanul care zbiară
Atunci când supuşii nu îi înţeleg firea aprigă,
Ce se interpune peste ale lor trăiri disipate  ca într-o gară,
Şi sufletele se adună la primejdia exterioară, de care nu au să fugă.


El e iniţiatorul multor capete încăpăţânate,
Să răscolească dedesubturile vieţilor altor muritori,
Şi să-i lovească cu armele lor împroşcate de falsitate,
Acaparându-le inimile cu frică, devenind de toate neştiutori.

El, capul militarismului, al persecuţiei nu se dezminte,
Atunci când durerea îl loveşte şi struneşte cu vorba sa apăsată,
Pe cei aflaţi în subordine, implicaţi deplin în starea lui demoralizată,
Căci altfel vor cădea capete şi se vor săpa morminte.

El e cel care lasă moştenire urmaşilor,
Duritatea unui caracter neinvincibil, calculat în acţiuni,
Fermitatea timbrului vocal conlucrat cu alte raţiuni,
Unificând statutul militarului dedicat în slujba oamenilor.

El e sugrumatorul tentaţiei de a fugi de deşteptarea matinală,
De a te răscula împotriva cuvântului rostit fără milă,
De a avea şansa unei evaluări umane a aceleia ce supusul,
Declară că viaţa este înţesată de intrigi şi doar duşmanul,

Ştie cum să  te implice în ale ei verigi ţepoase,
Cum însuşi cutezatorul se  vârâ printre ele,
Dar vicleanul căpitan perturbă liniştea şi prolemele devin serioase,
Că nici fruntea nu îşi găseşte carapacea şi totuşi se ceartă cu ele.

Misterul căpitanului e giulgificat în somptuozitate,
Căci gulerul timpului l-a muştruluit din plinătate,
Şi i-a conferit apanajul perfect de a deveni liderul grotescului,
Zguduindu-l de vreo boare de albia umanului.

E paginat în temporalitatea veacului emblematic,
Dar neconfruntat cu frontul realului război,
Ci fiind comandatorul propriului regim emphatic,
Claustrând cugetele altor adepţi, deveniţi treptat copoi.

El e cel care răspicat îşi înşiruieşte averile,
Care decretează normele de stăpânire a moştenirii,
Însă ţinta lui e să momească alţi partizani la divizia    conducerii,
A milităriei instaurată de domnia lui, recunoscută de toate puterile.

El lasă mai presus de toate scaunul puterii.
Ca moştenire celui care  are tăria de a-l tiraniza
Pentru a simţi că munca nu a fost în zadar şi că nici frunza
Nu se va aşterne fără voia sa, decât când va cădea în ghearele morţii.

07.09.2014








Cartografiere

Cartografiere


 E din douăzeci august memoria unei zile,
Deloc candide, ci dimpotrivă umplută de lacrimi,
Încât s-a conturat topografic peste giuvaierul unei inimi,
Săgetată de arşiţa iureşului ceasurilor rele.

Grafica unei zile “zbierânde”deraiază de la rampa pro
Se împotmoleşte în hăul cosinoidal al axei timpului,
Stagnează pentru o clipă ascensiunea către punctul zero
Pentru ca limita să tindă la ramurile infinitului.

Singurul care ar putea să vindece rănile sufletului,
 E lovit de altfel de zădărnicia neputinţei
Încât şuvoiul de lacrimi se revarsă asupra fiinţei,
Tulburată de alteritatea destinului .

Şi iată că simţurile  firii nu-l trezesc din ale sale cotroşmene,
Împăturite parcă în zilele unei luni care pesemne
Se arată cât mai învăluită în ceaţă
Deşi e cald afară, dar durerea e cea care te răsfaţă.

Căci ea este împuternicita timpului,
De a suspecta pe oricine şi nu vine să te întrebe,
Dacă îi vei face faţă, încât te alegi cu nişte bube,
Asemenea râioşilor, fugind din calea binelui.

Şi cu tăria suferinţei, clipul zilei de august
Se înfrăţeşte cu puroiul eului, emanând doar dezgust
Faţă de făţisul sorţii, rozând frânghia speranţei,
Înmuiată acum în zeama de anghinare a luptei.

E clar: o bătălie s-a fost încins în zi de vara
Dar nicicum nu are cum să se întrevadă
Vreo brumă de satisfacţie, căci neaoşa oglindă
S-a sfărmat în cioburi tocmai la ceas de seară.

Deşi dezgolit de protecţie, eul încearcă să fileze
Un nou sălaş de evadare din ghearele imprecisului destin
Şi se lasă în voia crâmpeiului de cugetare, neumbrit de vreun chin,
Şi aşteptatul moment fusese vecin cu briza de pe faleze.

E august 20 şi simt că turbez
Nu găsesc alinare întru nimic.
E haos total în al meu suflet coleric,
Deşi nu zbier, şi mă zbat să nu cedez.

Sătulă de perindat printre cotloanele minţii
Mă consolez că doar oboseala frunţii
Se va întipări pe chipul umezit de lacrimi
Şi somnul îmi va aduce pacea unei altei lumi.

Dar, sfidător, acesta e în dispută cu irisul,
Şi nu  ia aminte la nevoia unei suferinde,
Ci străjuieşte alte porţi înnegrite de vifore şuierânde,
Adăpostit fiind în portalul traiului. 

20.08.2014