Nu
vrem pământ!
Nu vrem pământ, nu vrem chin!
Nu vrem acel venin care a volburat din
veci omenirea,
Nu vrem deliciul gângavului teren, care prin,
Originea lui te îndeamnă să-ţi opreşti privirea,
În a sa înfruntare asuprind sufletul omului,
Încât imboldul acestuia e să zvâcnească într-un
răcnet,
Iar durerea sa
prinde conturul unui ecou desuet,
Măsurând astfel freamătul lăuntric al gemetului.
Nu vrem pământ în grija noastră!
Căci sângele nu ne cheamă pentru a lui mărturie,
Veşnic umedă şi neagră, împovărată de ură,
Şi scrijelită cu
sudoarea frunţii şi a mâinilor, ce au să fie,
Iataganul duşmanului lutos, ce trebuie mereu întors,
Însă mâinile se căznesc de trudă, încât trupul
îndură,
Suferinţa oricărui moment încercuit de povara
lutului de soare ars,
Căci primeneala lui e îmbibată cu
mâhnire şi toţuşi omul suferă!
Nu vrem pământ, nu vrem învrăjbirea
seculară a unei vieţi,
Care nu cedează trecerea unei punţi,
De altfel instabilă datorită lanţurilor
roase de rugină,
Iar balansul încetineşte în latura neagră
a pământului lăsat paragină.
Nu vrem pământ, nu vrem răzbirea cu ajutorul lui,
Căci e mai crâncen în durere şi tăifăsuieşte cu
moartea,
E surogatul ei şi nu ţine cont de teamă,
nepriceprere, încât salvarea,
Apare dintr-un alt unghi, neumbrit de tăgada
hainului.
Nu vrem pământ, căci istoria ne va înfăşca fără a
noastră ştire,
În lagărul neputinţei sortit să macine al nostru
suflet,
Îngreunat de maldărul de ordini şi ca un pamflet,
Se va nara incizia afectelor stagnate în durere.
Nu vrem pământ şi nici legământ cu trecutul,
Fiindcă el nu a demarat paşii progresului,
Ci a conlucrat cu zădărnicia lutului,
Şi a încurcat zvâcnirea către limanul,
Viitorului ancorat în inerţia industriei,
Deschizătoare de noi drumuri şi şlefuirea muncii,
Iar sarcina pământului să fie cărată de negura
vremii,
Lăsând deoparte tumultul cerinţei,
De a fi desţelenit şi lucrat în cât mai multe
sezoane,
Căci trăinicia lui e mărturisită de o omenire
hăituită,
Jertfită pentru a se hrăni cu roadele lui de pe
câteva pogoane,
Dar rostul ei s-a flendurit de-a lungul unei
scânduri, umezită
De răceala pămăntului şi afundată în lăntrul său,
Încât niciun legământ nu a învins graniţele acelui
hău,
Astfel că mutilarea sufletului s-a efectuat
realmente,
Iar trupul s-a îmbrăcat cu veşnicele veşminte.
Nu vrem pământ, nici cununa rânjitului solar,
Căci ea se împreunează cu dihăniile terestrului,
Încât sufletul tresaltă în faţa lor şi-i încolăcesc
al lui pieptar,
Scorojit de grija zilei de azi, supusă destinului.
04.09.2014
