Umbra mea

Umbra mea-Mihai Eminescu:Mocanu Gabriela

“Proza literară a lui Eminescu reprezintă, cercetându-o mai adânc şi în toată întinderea ei, expresia unui moment din dezvoltarea romantismului românesc: momentul structuralizării estetice, al dimensionării lui spiritual.Eminescu lasă deschise, prin epica sa, cel puţin două drumuri în literature română: drumul prozei fantastice şi cel al epicii filosofice…”     (Eugen Simion, Proza lui Eminescu)

“Trecerile de la o ipoteză filozofică la alta, modificările în concepţia despre lume şi erou a poetului, raportul între gândul filozofic şi idea mitopoetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea şi valori estetice de mâna întâi. Basmul, nuvelele şi chiar romanul lui Eminescu, în ciuda imperfecţiunilor lui, înăţişează mostre remarcabile de specii tratate în manieră romantică.”

(Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu.Cultură şi creaţie)

Fascinat de posibilităţile infinite ale trăirii vieţii într-o deplină fericire, Eminescu simte aceste pulsaţii emergente cu ajutorul visului.El nu poate percepe satisfacerea nevoilor umane de fericire nefragmentată decât  la nivelul transpunerii sufletului în stări cugetative, premergătoare somnului.Eminescu simte nevoia să-şi contureze cadrul desfăşurării relaţiei sale cu iubita în peisaj nocturn, supravegheat de corul spaţiului celest, într-un decor exclusivist unei persoane de geniu, ce nu se lasă descurajat de unele realităţi crunte.Cu un meşteşug nebănuit de minţile omeneşti din alte vremi, Eminescu, cu a sa scriitură a reuşit să creeze prin cugetările sale, o operă a cărui scop  tinde să urmarească farmecul titan al umbrei unei persoane învăluită de misterul întunericului, ce se contopeşte în povestea de iubire a propriei persoane, încătuşată în temniţa descoperirii clipelor de fericire în lumea onirică , a spaţiului reflectorizant al dorinţelor stagnate în centrul gândirii.

Titlul operei are conotaţii sugestive subliniind în mod expres mesajul operei, acela de a urmări evoluţia umbrei.Având în structura sa substantivul comun “umbra”şi a adjectivului pronominal posesiv “mea”, sintagma”umbra mea” face referire la ceea ce e în spatele aparenţelor reale ale unei persoane proiectate într-un cadru întunecat.Umbra nu are trasături corporale palpabile, ea e doar o vedenie deformată a corpului uman, care nu are stăpân, poate să plece oriunde opacitatea îşi crează spaţiu, pare că are picioare, dar nu şi creier.

Subiectivismul lui Eminescu este redat şi în această proză, pentru că sub ipostaza naratorului martor, scriitorul îşi atrage în mod deliberat cititorii în pânza meditaţiilor sale, împlicându-l în atmosfera creaţiei, a cărei evoluţie îi este total necunoscută.Eminescu apelează la timpul confesiunii pentru a valorifica unele concepe ce i-au încununat cu suferinţă, zilele, acest paralelism al retrăirii unor segmente importante din viaţă îi deschide calea prezentării unei noi poveşti, în care el este şi narator şi personaj.Această dualitate a contextului literar îi sporesc şansele de a acapara şi edifica atenţia involuntară a diferitelor categorii de cititori.

Incipitul operei ni-l prezintă pe naratorul eminescian  amintindu-şi de senzaţiile avute în prezenţa “ fumegătoarei lumini galbene” a lămpii sale, de impresiile survenite la vederea “ochiului roş al lămpii”, adică la finele fâlfâirii sale de lumină, a descifrării cărţilor învechite pline de “nerozii bătrâne”cu credinţle oamenilor identice cu capetele  fiinţelor contemporane, subliniind “relativitatea adevărului”.De multe ori în acest spaţiu prea puţin iluminat, naratorul conversează cu “lampa verde şi veche”, îi observă cozorocul, acel capac protectiv de dispersie a fâşiei luminoase şi admiră fantasticitatea mirajului pe care îl produce fâlfâirea.

Atunci cand priveşte vis-a visde sine, “în peretele rău văruit”, are loc întâlnirea cu “onorabila” sa umbră “cu nasul cam lung şi cu căciula peste ochi”, îşi aţinteşte ochii asupra ei şi cugetă.Se întâmplă un lucru extraordinar de incredibil întrucât cugetarea naratorului devine “vorbă” pentru umbră, adică îl recunoaşte ca stăpân, de care ascultă ca şi un supus.Ea îl înţelege, îi răspunde în aceiaşi manieră problematică  la toate întrebare pe care ile adresase, fără ca acele raspunsuri să îl mulţumească pe tânărul narator, deoarece conştiintizează că nu vorbeşte în gând decât cu sinea lui.”Eu cu mine.Ciudat.”Această despărţire a individualiţaţii sale se fluidizează în “izvorul unei cugetări ciudate”, ce îl determină să fixeze”aspru şi lung” umbra sa, încât reacţia acesteia , stânjenită de “atâta căutătură”, fu aceea de a se contura treptat pe perete.Ea se clarifică ca”un portret zugrăvit în ulei, apoi se îngroaşă plastic din perete afară”, încât stăpână pe sine, întreprinde acţiunea de a” sări din cadru jos”.Adică de a evada din lumea bizareriei şi a se defini ca entitate cu statut ferm şi “salută surâzând, ridicându-şi căciula din cap”, în semn de respect.

De aici înainte, firul centralizator al operei îşi arată cursul fluid al începerii naraţiunii propiu-zise.Entuziasmat de această întorsătură a situaţiei anterioare, naratorul ia primul atitudine şi ise adresează umbrei politicos, printr-un salut familial, inversează un cuvânt din sintagma salutului de seară, cu scopul de a-l include în cercul lui de prieteni”-Sara bună, domnul meu!”. Ideea se întăreşte şi prin folosirea adjectivului pronomimal posesiv ”meu”, îi întinse mâna şi observă că nu are cui să îi simtă degetele palmei, observând că umbra dată jos de pe perete, nu e decât o umbră, în ciuda frumoasei sale prezentari, îmbrăcată  asemenea stăpânului pe care îl imită ca şi corporalitate.

Pentru a colabora în relaţii amicale, naratorul îi oferi un scaun pentru a şedea la un nivel egal.Gestul imediat al umbrei fu acela de a-i adresa întebarea  dacă e multumit de lume, pe un ton surâzând.Eminescu, cu ajutorul acestui personaj plat, îşi exprimă în mod indirect, prin intermediul dialogului, propriile temeri, îngrijorări, relaţionări cu lumea din timpul său.E interesat să afle din gura altora, părerea despre sine, şi asta ţine morţiş să facă, punând în gura umbrei, întrebarea care a deschis dialogul dintre ea şi narator.La rândul său acesta, îi afirmă pe acelaşi ton surâzător, un răspuns pozitiv.Însuşi oferă explicaţii în legătua cu răspunsul pronunţat, nu a făcut altceva decât să reia firul cugetărilor, stând de vorbă cu sufletul său, legat de problemele diverse ale omenirii.

În aceiaşi atmosferă familială naratorul îi vorbeşte ca unui salvator al propriei suferinţi, comunicându-i că îi cedează locul său pe pământ, în împrejurările sale, cu scopul de a pleca de acolo, să-şi petreacă timpul pe lună.Îşi argumentează gestul, pleacă de pe pământ pentru a fugi de oameni, de ură şi s-a decis să petreacă  undeva “singur, fericit, fără grijă”, iar umbra să se instaureze în locul său, având însărcinarea de a-i continua activitatea  zilnică, însemnând în ziarul său, toate evenimentele ce urmează să i se întâmple, “memorii” pe care le va citi şi el, la reîntoarcerea sa neprogramată.

Cadrul incipit al operei se regăseşte şi după propunerea naratorului ca umbra să îi posede identitatea pe faţa pământului, încât lampa ardea între el şi umbră, cartea era deschisă, asemenea cadrului în care urmează să se desfăsoare o vrajă “un pedant dăduse curs cugetărilor sale aspra lumii, orologiul zbârnâia răguşit 12 ore”, adică ceasul de la miezul nopţii când lumea este luată în primire de stăpânirea visului, umbra naratorului “se culcă” pe patul de scândură, şi e conştientă că începe să preia îndatoriirile angajamentului facut naratorului.

Îniţierea naratorului în lumea preconizată începe să se contureze odată cu luarea mantalei pe umeri, ieşirea din casă, privind prin gaura cheii de la camera închiriată  pe fata stăpânii ce se pregătea să se culce. Apoi  cu gesturile unui hoţ în plină acţiune, părăseşte casa traversându-o  pe vârful degetelor şi ultimul pas făcut spre evadarea în lumea perfectă , fu acela de a trage uşa după el, ce semn de asigurare ca nimeni nu se va interpune în împlinirea dorinţelor sale.Curând începu să meargă lent pe stăzile Bucureştiului, direcţionat de lumina lunii într-o “linişte somnoroasă, într-o noapte  caldă de vară, cu o privelişte îndestulătoare de încântări sufleteşti, deasuprea cerului cu “stele de aur ce-şi închideau pleoapele spre a le deschide iar, un cer albastru şi fără nori  străjuit în jos de case înalte, a căror cărămidă pareau ca se uitau în lună”.Toată omenirea dormea fiecare în locuşorul său, cu toţii visând la câte o neputinţă chinuitoare a sufletelor lor, numai proştii nevisâd la nimic , lucru ce îl necăji puţin pe narator, îngânând câteva vorbe nepăsătoare la vrerile umanităţii: “ce-mi pasă mie de lumea asta ce doarme , pe care o uram, şi o părăseam spre a nu reveni poate în ea.”Prin intermediul cuvântului, Eminescu îşi spune ofurile omului real aparţinând realităţii istorice, îşi strigă durerea sufletului care nu are o alinare, iar ca soluţii apelează la evadarea în lumea scriitoricească.

Mersul tânărului narator era apasăt, încât pocnea în pietrele stăzilor, stătea înfăşurat în mantaua sa, cu pălaria peste ochi, mergând sub această înfăţişare pe străzile luminate de lună, fără ca acesta să-şi facă vreo umbră pe ziduri, deoarece pe a sa o lăsase acasă.Parcă făcuse un pact cu regina nopţii ca ea să nu îi perturbe împlinirea visului, încât însuşi  parea “o umbră nepricepută”, ce fugea pe zidurile caselor înşiruite.

La marginea oraşului se afla o casă săracăcioasă “cu ferestre lucii argintate de lună”.Naratorul bătu încet în ea.O voce din interior îl întrebă dacă el este, semn că era un cunoscut de-al casei, afirmaţie susţinută de” o voce dragă şi molatecă , ca de copilă”.Acesta îi afirmă ca replică că intr-adevăr el este, iubitul fetei, şi o roagă să deschidă fereastra, avertizându-o că nimeni nu se află pe stradă, ca să îi vadă cineva.Ajuns la locul înfăptuirii poveştii de amor, al acelui loc căutat de atâta vreme de sufletul său încropit în leagănul nepuţinţei, naratorul simte că clipa de fericire se apropie. Fereastra se deschise încet, perdeaua se dădu într-o parte şi îndată apăru “capul blond al unui înger”.

La participarea actului de iubire , luna consimte să îşi intre în drepturi,”luna ardea drept în faţă”.Scriitorul nu spune că luna stălucea intens, ci ardea, adică actul său de luminare avea o forţă impresionantă de activare, încât “ochii albaştri străluceau mai tare şi clipeau ca şi loviţi de razele soarelui”.Imaginea iubitei este specifică dorinţei eminesciene , cu ochi albaştri, cu părul ca de aur, şi utilizarea verbului”clipeau” intensifică farmecul de încântare a fetei asupra băiatului, de cucerire.Îmbrăcată în cămaşa de noapte, în care i se întrezăreau formele, fata îşi întinse mâinile peste umerii băiatului, a naratorului, pe care le inundă cu sărutări. Pripăşit în preajma ferestrei, naratorul îi cuprinse cu mâinile gâtul gol al iubitei, apoi îi luă, ca şi un îndrăgostit, faţa în mâini şi o sărută cu “atâta ardoare”, o strângea cu atâta foc încât ise părea că o “să-i bea toată viaţa din gura ei”.

Naratorul, în postura tânărului îndrăgostit, îşi strigă iubita cu apelativul ”Onde”, un nume oniric, trecându-i mâna prin părul de aur.I se adresează cu un ton de atotştiutor, o roagă să vină cu dânsul în lună, unde vor trăi foarte  fericiţi acolo, neîntrerupţi de alţii, trăind unul pentru fiecare:”tu pentru mine, eu pentru tine”.Stăpânit de vraja visurilor sale, acesta îi înşiruie  fetei tot ceea ce poate însemna fericirea sufletului:din visurile lor vor construi castele, din cugetări –“mări cu miliarde de unde”, din zilele lor-“veacuri de fericire şi de amor”.Îi face o invitaţie demnă de un refuz, aceea de a merge pe lună:”Hai în lună”, să­-şi lase umbra acasă, s-o culce în pat, iar ea să vină cu el “prin ninsoarea de stele şi prin ploaia de raze”,”până ce  departe de acest pământ nenorocit şi negru”, îl vor uita, ca să îşi aibă mintea preocupătă numai de ei doi.Eminescu se arată înverşunat împotriva lucrurilor care îi înlesnesc stabilitatea stări de sănătate emoţională, posibilă numai alături de iubita sa, încercând să scape de piedicile realităţii pământului, încotroşmat numai cu nenorociri.

Fascinată de puterea şi de tonalitatea cuvintelor iubitului ei, fata aspiră la promisiunile făcute în mod declarativ şi îi oferă raspunsul vrut de băiat: “Haide dar”,de a merge cât mai curând spre acel meleag tămaduitor şi protectiv, înconjurându-i gâtul cu braţele şi sărutându-l profund.

Gestul iubitei îl înfierbântă, încât “se umplu de geniu şi de puterea creatoare”.Surprinşi îmbrătişaţi, naratorul învălui în jurul fetei mantaua sa, îi cuprinsese mijlocul cu braţul, strângându-o tare “la pieptul şi gura sa, iar cu cealaltă mână flutura mantaua, asemenea unei cupole protective şi încet întreaga lor suflare era în concordanţă cu “aerul luciu şi strălucit de razele lunii”.Ei “păreau că se ridică printre nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele , prin ploaia de raze”, până când ajunseseră la destinaţia dorită, până la lună.Revenit în simţire, naratorul face confesiunea că toată călatoria lor nu fusese decât rodul “unei lungi sărutări”, subliniind profunzimea sentimentelor iubiţilor, închegat într-o sărutare profundă.Reîntors în spaţiul real, naratorul mărturiseşte că îşi lasase iubita “în aerul cald de pe malul mirositor al unui lac  verde”, fiind astfel evidenţiat un element cu precădere eminescian, cel al lacului. Băiatul îndrăgostit  se întoarse pe pământ, din călătoria sa pe lună, cu puteri magice ,încât îl vrăji, îl băgă într-o nucă, căptuşit tot în elemente terestre, moment în care se creionează statutul de atotdeţinător şi redată inferioritatea globului universal  încăput în cele două jumătăţi ale nucii, înglobând cei doi poli universali.Procesul de metamorfozare continuă cu prefacerea  într-un mărgăritar  “stropit cu aur”, la rândul său acesta fiind aruncat în fundul mării.

Toată voluptatea personalităţii acestui tânăr se regăseşte în procesul edificator de stăpânire  a pământului, devenit în final o bijuterie preţioasă, dar a cărei soartă a fost hotărâtă de tânărul narator şi aruncată pe fundul marii.De ce pe fundul mării şi nu  la vederea oamenilor, pentru că acest mărgăritar înglobează suferinţele, chinurile, durerea, nepăsarea, ura, , moartea şi ele nu  trebuie să deschidă pe viitor alte răni, fiind încuiate pe fundul unei ape adânci, unde nimeni să nu poată descoperi acest mărgăritar dureros.”Mărimea nu contează întru atâta, pentru că ceea ce nouă ni-i mare, altora li se pare mic,..atomi microscopici din acel mărgăritar ale cărui margini le erau cerul, stropii-stele şi luna şi soare-acei pitici aveau regii lor, purtau războaie ,se urau mereu, închipuindu-şi diferite bazaconii despre închipuita lor mărime”Naratorul uitându-se cu un microscop “prin coaja cea subţire a margăritarului, vedea “lucrarea întunecată a celorlalţi era atât de mare încât ura lor era tot aceiaşi, încât margaritarul trebuia să crape de ură”.Îl aruncă în mare şi se întoarse la iubita sa din lună, revine în lumea visului, căreia îi povesteşte tot ceea ce el întreprinsese.

Ca un  adevărat vrăjitor, tânarul îi făcu iubitei “haina de u gaz albastru”, în părul blond aşezase “o citadelăde diamante”, “sânul ieşea virgin, rotund şi mic din haina deoltată”.Cu mâna înfăşurată în jurul gâtului iubitei, cei doi se plimbau “prin umbroasele şi bălsămatele dumbrăvi ale lunii, pe lângă adormitele lacuri, pe lângă plângândele izvoare şi numai privighetori cu glas de argint, zburau cântând din creangă-n creangă şi umpleau aerul de note divine”.Plimbarea iubiţilor are loc într-un cadru cu specific eminescian, făcându-le să le freamate inimile de fericire, ţinta spre care aderau amâdoi.

Pentru a arăta importanţa acestui cuplu, Eminescu, prin intermediul scrisului, aprobă miraculosul iubirii celor doi tineri încât totul în calea lor , devin cu toţii supuşi.Când se aşezau în luntre “valurile ascultătoare mânau neporuncit”, după gândirea lor,  adjectivul “neporuncit” susţine ideea lansată anterior. Iubita stătea culcată în pernile de matase iar băiatul îşi aşeza capul în poalele ei şi visa la ceea ce aveau.Aceasta scenă a amorezilor vindecă cu trăirile lor, unele suferinţi vechi: “Acest amor pacific şi sulce ca idea eternitaţii, fără nici o cugetare ori o dorinţă nevergină, acesta reprezenta amorul vieţii lor “sărutarea copilărească, dulce,  parfumată, lumea ei.””Aceasta viaţă era un basm strălucit şi înstelat.Acolo era, între dumbrăvi verzi şi între stânci cenuşii şi cu un lac cu apă de aur.Când ne scăldam acolo râzând si sub privirea cea înnamorată a lunilr stropeam unul în altul pe albului ei corp până ce, uscându-se într-un cearceaf ţesut de argint, corpul ei alb era şi mai neted şi mai dulcr şi mai stălucit.”

Adesea, între cei doi porumbei, aveau loc jocuri specific iubirii.Visul lui Eminescu de a trăi şi simţi iubirea este relatat prin schema clasică de seducţie a partenerului.Iubita se ascundea printre tufişurile grădinii, băiatul o striga şi nu apărea până când îşi prefacea vocea în privighetoare, încât  plângnd duios printre frunze, iubita venea la el extaziată şi cu ochii umezi, pâna ce el o lua în braţe şi o mângâia pe pieptul său “pe nebunatica copilă”.Mereu la Eminescu, iubita se afla la o vărstă adolescentină, ce farmecă şi mai mult sufletul de bărbat suferind după dulceaţa feminină.

Pentru a petrece mai mult timp împreună şi să-şi creeze o lume aparte, magică, doi cei “făuriră un joc de cărţi”.Personajele acestor cărţi păreau copiate din lumea basmelor, spuse de cei doi, în serile când nu aveau bani, arătâd intensitatea dragostei lor în faţa banului, sau iubita se refugia la frumuseţea lacului, în care stelele reflectau pe fruntea ei fiecare val. Iubita simţea cu piciorul apa lacului şi prindea din valuri stelele.Activitatea iubitei îi cucereşte inima băiatului.Aflându-se amândoi în jurul mesei de marmură, cei doi duceau jocul spre extremităţile unei poveşti lungi, al cărui final îi  cuprindea ameţiţi de somn.Dar somnul lor îi găsea “braţe în braţe” tolăniţi în perne de mătase, gura băiatului apasată peste a fetei, visând amândoi acelaşi vis”care nu era decât o repetare magică “ a vieţii lor fără dorinţi.Se visau în ceruri “cu oglinzi de argint, în săli unde îngerii erau înaripaţi  cu culorile curcubeului”.

În toată splendoarea acestui cadru omagial, celest, de o veridică religiozitate, tânărul constată că are o neputinţă, ce l-a împiedicat să deţină puterea suprema, aceea de a deschide “ o poartă închisă , pe care nu a putut-o trece niciodată.Deasupra ei în triunghi, era un ochi de foc şi deasupra ochiului un proverb în  literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu -proverbul o enigmă chiar pentru îngeri. Iată viaţa visurilor noastre.”

Deşi adunate în aceiaşi cupolă a universului sufletesc, unul dintre suflete simte că atotputernicia consimţită de a lungul poveştii de iubire, are limanuri îngrădite de către o putere divină, pe care nu a putut să o învingă ”poarta închisă pe care nu am putut-o trece niciodată”.Oricât de bărbat ar fi, tânărul nu este mai presus de Dumnezeu, el este puternic doar în faţa femeii, a iubitei, creaţie umilă, şi de aceea el are o tresărire în dreptul uşii cu triunghiul cu ochi de foc, semnul pământesc al spiritualităţii dumnezeieşti, având inscripţionat în limba arabă un proverb.

În finalul poveştii de iubire, tânărul amorezat, aflat în postura de narator al operei, conchide care este magnifica viaţă la care tânjise spre atingerea idealului de fericire, în schimbul căruia îşi împrumutase viaţa umbrei sale, spre a pleca în luna:”Iată viaţa visurilor noastre”.

Întorşi din lumea visului, deşteptaţi din somn, farmecul celor doi sori “arunca din poala ei şi pe patul lor mărgaritarele de argint”.Un alt element ce trezeşte cuplul la realitate este “roua rece” căzută pe sânul iubitei virgine, făcâdu-o să-şi strângă umerii în plapumă.Când deschidea ochii, vedea razele soarelui ce îi înveselea pe amândoi, somnoroşi unul lângă altul, apoi ieşind în bătaia aerului cald simţeau deplin fericirea lumii lor.Însuşi naratorul mărturiseşte că traiectoria vieţii lor îşi reîcepea cursul unei vieţi “fericite şi lină, o eternă repetiţiune a fericirii de ieri”.Ciclicitatea vieţii cotidiene îşi reia cursul, încât tânărul va trebui să clădească  într-o nouă zi temelia dragostei, parcurgâd aceiaşi paşi  în regăsirea fericirii de ieri.Munca de a căuta continuu  accesul spre fericirea totală va prinde rădăcini  prin repetarea poveştii de iubire.

Eminescu,cu scrierea acestei proze a intenţionat să dea glas iubirii manifestată la început ca o umbră, fără o certitudine a împlinirii ei, apoi prin concretizarea relaţiei de iubire dintre cei doi tineri  plasată în cadrul visului.Ca un adevărat romantic construieşte această poveste pe baza dorinţelor băiatului transfigurate în spaţiul celest, unde o invită pe iubită să atingă absolutul.Finalul operei nu face altceva decât să sublinieze  firea umană supusă unor constrângeri şi în final morţii, iar iubirea, fericirea vor căpăta dimensiunile unei umbre.

23.01.2013

Mihai Eminescu, Proză, volumul I, Erc Press, 2009,Buc.

Autor referat: Mocanu Gabriela