Amintirea ta

Amintirea ta…

Două amintiri cu tine,
Mi-au rupt sufletul şi aceeaşi placă nu ţine,
Să-şi facă rondul pe traseul iubirii,
Şi ele nu se pot abate de la fiorul plăcerii.

Aş vrea să am din nou inima plină,
Să fiu în orice vreme regină,
Căci doar aşa pot refuza dragostea,
Şi ea nu mă poate încurca degeaba.

Şi poate nu aş bea din a ei licoare,
Căci ea mă întristează şi mă închide
Într-un spectru halucinant şi pieritor,
Menit unei muritoare cu un spirit dezertor.

Rătăcesc pe strazi, şi cu mine vorbesc,
Spaţiul citadin mă învaluie cu misterul lui
Şi umbra amintirii se desprinde de polul nefiresc,
Cărând cu sine amploarea traiului omenesc.

Şi nici atunci nu îmi ajunge,
Ca lentoarea dorului de tine,
Să mă iuţeasca în a mea vorbire, ce se frânge,
Pentru că ţie să îţi dăruiască dramul de rubine.

Sunt o vieţuitoare neştiutoare,
Care cere ajutorul
Când începe viforul 
Şi mă ruşinez că deseori rămân tot nepăsătoare.

Convieţuiesc cu celălalte surate,
Dar există ceva ce de ele mă desparte,
Frica de a excela printre vremurile noi,
Căci ele îmi etalează nesaţiul într-atâta noroi.

Şi ca şi ele, mă repezesc,

La conclavurile de nelinişti,
Care se întâlnesc la sfatul frăţesc,
Şi mă complac în plasa de măşti.

Şi singură şi răzvrătită,
Mă detaşez din cercul copilot,
Al complotului ursit de sacra roată,
Rămânând existenţială în perimetrul unui antidot.

Ia-ma de mână şi vino!
Căci durerea mi-e aparte
E searbăd lăntricul de alergat de colo-colo
Şi strigă de departe că vrea să vadă fapte!

Tu cu forţa ta mă înlătură,
Din calea vijeliei şi a furiei,
Căci inima nu poate răbda povara,
De a tot caută sensul veseliei.

Hai ia-mă curând de mână,
Şi flancul de tremurături
Se va înmuia cu cotorul de la pană, 
Pentru că ţie îţi scriu timpule, nu altor muritori!

 06.11.2014

Cicoarea

Cicoarea

Floare albastră de cicoare,

Tu ai firea impunătoare,

Unduită în parfumul tău,

Fascinezi pe oricine cu farmecul tău.

Amuţeşti în fată ei în plină vară,

Când e îndesită printre scaieţi,

Cu ale sale sepale unite ca nişte fraţi,

Sălăşluieşte în mintea fiecăruia când înfloreşte iară.

Peţită de boarea vântului,

Cicoarea îşi ascute mlădierea,

Caci rugată de glasul cântului,

Celebrează zilniccandida suflare.

În dimineţile de vară reci,

Îşi ascunde trupşorul într-o cupă,

Încât soarele nu poate să o pupe şi cu zeci,

De minute după, o primeneşte în vâltoarea de după,

A soarelui clocotire dezmierdândă,

Cu bulbuci de raze uşor alunecătoare,

Pe sepalele firave şi albastre,

De  cicoare zâmbăreaţă în plină roadă.

Al şau albastru nu e şicanat,

De alor alte mândre surate florale,

Şi străluceşte peste întregul palat,

De câmpuri şi văi, unduită mereu în cale.

Curtezanul uscăciunii, scaietele,

În parteneriat cu brusturele,

Îi pândesc momentele de răstrişte,

Când în zori, ea nu mai e la fel de vioaie, fireşte.

Singurul paj mândru de a sa robusteţe,

În plină toropeală, e scaietele,

Îndrăgit de pălamidă şi fără un dram de fineţe,

Se perpeleşte de dor şi îndată I se ivesc capetele.

Cicoarea e parcă îmbrobodită  în cunună,

Căci ale ei sepale se împreunează într-o salbă,

Albastră de cingători şi toate se adună,

Să mărturisească frumuseţea ei, neumbrită de nicio silabă.

Căci ea e floare de camp,

Nesădită de mână umană,

Şi nu e nevoiaşă decât atunci când o rup.

Şi să fiu cu luare aminte, asta mă îndeamnă.

Tu, cicoare, floare comună,

Ai zile multe sub straja soarelui îndulcit,

Dai speranţă celor cu inima plină,

Şi nu ai sufletul precum scaietele, încolăcit.

În zilele de vară, amuţeşti glasul fiecărui trecător,

Căci a ta imagine albăstrită,

Îl face să tresară în faţa mândreţei tale, netăinuită,

Şi nepărăsită de supleţea vreunui dor.

1.01.2015

Postulate

Postulate

Postulate parafrazate, prelegeri neterminate,
Stau la coadă pentru a umple timpul de lucru,
Dar azi nu am chef să vegetez printre aşa lucruri minunate,
Căci derizoriul e mai şăgalnic şi mai mândru.

Dar ele vor derula perspective cognitive,
În orele faptaşe de lucruri creative, 
Dând onoruri doar celor rezonanţi în paşi concişi,
Şi cu raţiunea subscrisă ochilor deschişi.

Fără trauma unor insuficienţe, postulate,
Se contrariază cu ineficienţa surmenajelor create,
De indispoziţii şi supoziţii needificatoare,
Ale sarcinii propriu-zise de a fi flagele planificatoare.

Alături de scheme substanţiale, acţiunea training-ului,
Are menirea de a încorpora în structura proiectului,
Etiologiile dezvoltării procesului laborial,
Atât de dezbătut de meeting-ul colegial.

Căci este vineri şi imputarea unui astfel de beneficiu,
Este reperat doar de cel ce cunoaşte puterea unui sacrificiu,
Intolerata în detrimentul stării obnubiliare, 
Căci somnul le trimite la toţi o formulă acidă de salutare,

Aşa că persuasivele postulate,
Stau în urma pentru un interval de ceasuri decelate,
Iar fărâma de eroziume plasmatică,
Se înfrange cu odihnă, de o săptămână invocată.

07.11.2014

Dar azi, plang

Dar azi, plâng

Dar azi, plâng, dar nu de dor,

Mă  năpădesc durerile şi mă înfior,

Nu răzbesc într-o astfel de stare,

Şi nici plânsul meu leac nu are.

Dar plâng de prea multă stăpânire,

A vremii nesăbuite, ce nu o pot doborâ dintr-o privire,

Căci aduce cu sine nelinişte şi fără vreo pătimire,

Caută ceartă cu a mea slabă fire.

Dar azi suspin profund şi îngân,

În gândul crunt ca un păgân,

Alinarea eului îmbolnăvit de venin,

Iar tractul inimii e pe jumătate plin.

Şi sângerez în lacrimi, şi nu din sudoarea muncii,

Ci de cea a suferinţei lăuntrice,

Crestată în a judecăţii matrice,

Căci ea spulberă orice speranţă, lăsând loc fricii.

Frica de a suferi şi mai puternic,

Căci nu sunt precum un războinic,

Şi ţelul meu e să străpung noianul neputinţei,

Căci există ceva mai presus de puterei dorinţei.

Şi nu spun că mor, dar mă ustură îndeajuns,

Să simt durerea vie în al meu suflet,

Înconjurat de labirinturi de nepătruns,

Ce arondează cu temeinicie lacrimile ochiului violet.

Ma simt trăsnit de un fulger prelung,

Care îmi spintecă creştetul bolând,

De viforul crudei vieţi ce urla lung,

În ceas târziu de noapte, cu somptomele unui flămând.

Însă izbânda asupra clipelor negre,

Nu se iveşte în orizontul părăsit de vederea albă,

Se înneacă în fumul mişelului uragan,

De plânsete şi furie, atârnat în al meu piept ca o salbă

Şi îmi spun să mă opresc din acest vuiet,

Al suferinţei, dar lăuntricul nu are puterea unui iatagan,

Şi nu se înrolează în iureşul bărbăţiei,

Căci e sfârtecat de vicleşugul unui astfel de bădăran.

Căci e întovărăşit cu însuşi zeul nefirescului,

Care dă târcoale pe la zidul fiinţei mele,

Şi cu multă bravare se înfinge în cugetele mele,

Şi mă aruncă în neantul plânsului.

Iar dacă plâng, e semnul viabilităţii,

E un manifest de împotrivire faţa de destin,

Căci cu duşmănie, el îmi sorteşte numai chin,

Şi nicicum nu reuşesc să descui lacătul impertinenţei.

Şi plânsul nu e o liră binecuvântată,

E emblema unei sforţări de a depăşi,

Trecerea printre spinii unei clipe, certată,

Cu patosul sufletului, cerând milă, el însuşi.

16.01.2015

Lasa-ma...

Lasa-mă…

Lasă-mă în pace, că nimic nu îmi place,

Lasă-mă în rumoarea de afară,

Şi-mi umple paharul cu ceară,

Ca să ardă vreme mai multă, altceva nu poţi face.

Lasă-mă cu mintea goală,

Că doar aşa nimic nu mă mai scoală,

Din zbenguitul vieţii, uneori ferit de boală,

Adesea trântit într-a mea poală.

Lasă-mă în umbra zilei de azi,

Ca să vânez fada vigoare a unor brazi,

Din decorul căsuţei mele, acoperită de stâlpul de lumină,

Căci fără electrica energie, nu am inima bună.

Lasă-mă în plânsul tainic la ceas de amurg,

Întrucât atunci suspin adânc precum un murg,

Iar pe faţa-mi părăsită de culoare, lacrimile îmi curg,

Mă aştept ca suflul să fie aprins de focul în pârg.

Lasă-mă în delirul sufletului care ţinteşte,

Să meargă mai departe şi întradins se încolăceşţe,

Pe fusul temporar al traiului păsuit de durere,

Încărcat cu momente demne de o zdravănă atenţionare.

Lasă-mă la chimirul apogeului demnităţii,

Că doar astfel pot instaura domnia dreptăţii,

Şi nu visez la timpul medieval şi nici la cel communist,

Ci sunt un aprig susţinător al veacului futurist.

Lasă-mă cu nostalgia timpului trecut,

Căci mă  bucură îndeajuns să-l rememorez în mod plăcut,

Încât tot ce vine nou în viaţă,

Să nu fie umbrit de orizontul trecut, dându-I o altă faţă.

Lasă-mă să mă desfăt cu mierea de pe urmă,

A fagurelui construit cu migală, fără o dâră de brumă,

Iar ceara să se fărmiţze în miresme virgine,

Proliferând cercul lumii trăite prin propriile gene.

Lasă-mă să mă agăţ de trunchiul solid,

Al visului de a trăi în prosperitate şi în mod candid,

Să mă  cufund în autenticitatea noii eri,

Înrolat în vivacitatea zilelor lipsite de erori.

Lasă-mă sprijinit de umărul tandru al pasiunii,

Care negreşit alină beşicile fuziunii,

Amorului şi a plăcerii de a forţa destinul,

Şi de a-l antrena pe ruta soră cu norocul.

Lasă-mă consolat de tânăra speranţă roditoare,

Care participă cooperantă la făgaşul zilei următoare,

Îmbujorată de muncă şi voinţa călăuzitoare,

Spre tărâmul real al comunităţii pâlpâietoare.

Lasă-mă pătruns de mirul glasului,

Slobozit dintr-un gâtlejului dăruit cântului,

Lasă-mă în calea omului binevoitor,

Căci numai el, va fi a toate făuritor!

4.01.2015

Razvan

Răzvan

Scrijelind o bucurie, răscoleşte o amintire,

Scripetul sentimentului se unduieşte,

În răsunetul timpului şi râvneşte,

La un stindard alb în plină strălucire.

Compătimit de vuietul dorului, fiorul,

Se balansează pe escadrilele ceasului,

Văpaia amorului tânăr furnică obrazul,

Purpuriu al răzvrătitului Răzvan, neîmpăcat cu soarta lui.

Suspinul lui în plină zi implementează melancolie,

Tânjeşte după dramul de robusteţe din a lui şăgălnicie,

Căci fără pătura lui moale şi plină de armonie,

Simte că e încătuşat de aprigi rugăminţi, ca într-o domnie.

Însă sfidarea tristeţii constituie pentru sine,

Angajamentul de a lupta contra oricui intervine,

Să mânjească cu ifose şi tabieturi,

Credinţele unui tânăr înfipt în lagărele cu frământări.

Descoase vreme de o oră, fiorul care-I curge prin venă,

Dă valma printre hrisoavele fierbinţi, ce-I udă şi o genă,

Însă firea se precipită şi cade în visare,

Asemenea lui Dyoniss, în cântarea de noapte tânguitoare.

Dar aţipirea nu durează mult, căci săracia,

Îi umbreşte chipul cu barbă retezată şi injuria,

Aparută ca un  ecou în diafanele urechi,

Îi străfulgeră mintea şi trupul, ca în erele vechi.

Prea tânăr acest băiat din mileniul trei,

Să înfrunteocările unor mişei,

Cu sufletele încărcate de venin şi amarăciune,

Războite cu înfocare, precum cohortele bătrâne.

Răzvan, un tânăr şaten, cu ochii căprui,

Nu se sfieşte să dea curs jignirilornui fiu,

Stăpânit de patima jocului şi împieliţat,

Caci izbânda nu va avea reuşită, fără cugetul lui de învăţat.

Un lujer de bărbat, cu ochii scăpăraţi în taină,

Răzvan priveşte adânc la cutele de pe haină,

Căci ele fac diferenţa dintre umil şi bogat,

Şi caută să le îndrepte, păşind cu tact şi împăcat.

Şi paşii si-I îndreaptă catre un curs de literatură,

Căci ştie ca pentru a răzbi, are nevoie de o elevată învăţatură,

Însă satisfacţie bănească nu va primi prea multă,

Căci limba e o artă şi nu mulţi o ascultă.

Cursorul unei lumi nedivizate în potlogării,

Literatura va face din Răzvan un vânjos aparător al fericirii,

Căci însăşi fiinţa lui marturiseşte pasiunea,

Pentru neputinţele lăuntricului, adesea împovărat de nea.

Al său nume, Răzvan, derivă din etimonul răzvrătire,

Şi trage cu dinţii să-şi apere sensibila fire,

De cei care nu au o astfel de îndârjire,

Însă robesc străfundul omului cu împătimire.

3.01.2015

Trece vremea

Trece vremea

Sunt de multe ori în cumpănă,

Şi nu ştiu să mă descurc fără pană,

Simţul mi se lungeşte până la refuz,

Că de multe ori, rămân şi fără auz.

Mă tulbură freamătul vremurilor de azi,

Deloc carpatice ca în vremea anticilor daci,

Sunt vremuri noi şi totodată bune, însă dacă nu te descarci,

Nu dobândeşti măsura lucrurilor, fără să nu taci.

Te zbaţi în adâncul fiinţei tale,

Pentru ceea ce viaţa te suprimă în văi abisale,

Cugetative de altfel, căci ţelul tău,

E să triumfi, fară să faci vreun rău.

Vremea încarcă de multe ori ceasul,

Cu minute de năduf şi ofuri neprelucrate,

Căi vicleşugul vieţii e mai aprins în tactul,

De a conlucra la plânsul unei fiinţe îngândurate.

Şi trec adesea multe clipe,

În care nu reuşesc să mă identific,

Cu ceea ce deunăzi ştiam despre al meu fizic,

Şi risipesc gândul meu precum fumul din pipe.

Vremea e ţintuitoarea fiinţei mele într-un ţarc,

De altfel neomenesc, că doar aşa pot trage un arc,

Către noianul ceasurilor rele,

De care nu pot să mă feresc de ele.

Căci sunt mai puternice decât a mea simţire,

Şi nicio umbră de iubire nu luminează a mea privire.

Întunecată în negura vremii fascinante,

A zilelor de mâine, viitor, şi totuşi necompletate.

Trece vremea şi mă trec şi eu,

Căci nu sunt veşnic trăitor,

Pe acest tărâm părtinitor,

Şi mă îngân în clipe precum un mic Dumnezeu.

Şi fierb în ale mele trăiri ironice,

Căci nicicum nu sunt istorice,

Sunt dezolat de frigul de afară,

Şi-mi pare că văz că e o iarnă rară.

Şi e miez de zi când scriu,

Aceste rânduri care par să contureze,

Răsuflul din această zi ce ţine să dureze,

Mai mult decât timpul în care încercănat nu o să fiu.

Şi trec minute în şir în care,

Ma destăinui şi ţin morţiş să dau citire,

Glasului lăuntric care arde cu tărie,

Spulberând charmul necazului ce nu o să mai fie!

Îmi plimb pixul pe hârtie,

Căci nu ştie decât să însufleţească,

Gândurile fiinţei fără făţărnicie,

Liniştind vremea, nesăbuită şi oricum de privire făcută fleaşcă!

1.01.2015