Pagina

Pagina

Iubesc să văd în rafturi cărţi cu titluri mari,

Să le citesc, să le descopăr gândurile acelor scriitori,

Care au încercat cu a lor muncă intelectuală, să redea în cuvinte,

Atmosfera, patimile unor vremi, notate în ale lor caiete.

Mi se măreşte sufletul în mine, când văd câte o carte,

Ce are multe să îmi ofere şi cu fiecare pagină,

Intelectul tinde să aspire gândurile autorului, scoase din a sa lumină,

Să le treacă prin firul observator al diverselor sentimente,

Transpuse în fiece frază din pagină.

Chiar dacă sunt redate poveşti de diferite naturi,

Mă exalt în faţa lor şi sunt capabilă să îndur şi ceasuri,

De dureri de spate ca să înţeleg cum era “vremea”, într-o diferită lună.

Fila albă de hârtie începe să prindă contur,

Când maestrul îşi pune în mână condeiul,

E stăpânit de lăuntricul ameţit de gândul,

De a scrie un nou capitol, sub un alt văl, de bun augur.

Cu a sa cercetare profundă, umbra vieţii prinde o nouă roată,

În a tainelor sufleteşti probleme şi durerile or să treacă,

În prăpastia adâncă a timpului ireversibil şi nu o să se intoarcă,

Cu lovituri sub centură în limanul sufletului şi aşa o să poată,

Să-şi continuie drumul spre a vieţii poartă, ce mereu sapă,

Câte o groapă, din ce în ce mai adâncă în viaţa omului,

Şi caută să depăşească greul traiului,

Căutându-şi o barcă de evadare în lumea visului şi aşa scapă,

De apăsarea timpului, ce nu îl mai înneacă,

Cu poveri, supărari şi necazuri.

Aici în lumea timpului fără de margini, omul ,

Răsuflă uşurat şi începe să vadă cum pe o pagină,

Dintr-o sacră carte, sunt înşirate suferinţele, cântul,

Unei trăiri intense a amintirii ce alină,

Lăuntricul acum descătuşat de lanţurile neputinţei,

De a trece peste graniţele timpului cu rugăminţi,

Şi să zburde aievea printre locurile cu drepţi,

Să-şi umple inima de candoarea veseliei.

Fericirea e stare aceea ce-i stăpâneşte întreaga suflare a omului,

Transpus în vis, şi cercetează pătimaşă la pagina,

În care va fi redată de maestrul scriitor, aura insului,

Cuvântată magistral în cartea ce vrea să ţină,

Ascunsă între filele ei, trăirile interioare ale acelui om,

Răpus de oboseală şi tristeţe în lumea somnului dulceag,

Să uluiască cu al sau farmec scriitoricesc, fără un  strop de rom,

Mintea şi inima cititorului, ce nu va rămâne beteag,

Dacă ia cartea din raft şi începe să o citească,

Pagină cu pagină şi uşor să i se înnălnţuiască ,

Relatări, evenimente şi trăiri ce o să-i trezească,

Nebănuite emoţii şi în final cu adevărat să o preţuiască.

18.01.2013

Creionul

Creionul

Neliniştită de stresul temei la fizică,

Umblu prin casă după lucruri din care să deduc,

Utilitatea acestui obiect, de care mi-e frică,

Numai să îl răsfoiesc, darămite să mă apuc,

Să-l studiez ca atare, unde ştiu că îmi va forţa a mea ştiinţă,

De a înţelege mecanismul fizic al forţelor,vectorilor,vitezei,

Să lucrez în mână cu creionul şi astfel să ia fiinţă,

În ale mele mâni, traiectorii grandioase ale biruinţei.

În sprijinul meu, vine cel cu o  mină de nuanţă gri,

Ascuţit de un cuţit, ce uşor înlătură foiţele de lemn,

Ca în final să arate ca un slujitor de un vrednic semn,

Aşternut în paginile caietului de fizică, mâzgâlite cu romburi.

Fizica nu îmi place şi aşa cum am mai spus,

Săgetătorul cu mină în vârf, îmi   îndreaptă mâna spre desen,

Dar nici acesta nu e bine trasat , ca şi albul unui ten,

De tânăr băiat, ce încă meditează la ce are de făcut un supus,

Al învăţării proprietăţilor fizice a materiei înconjurătoare,

Să perceapă fenomenele fizice şi apoi să calculeze,

Distanţele, intervalele în care se produc şi apoi să faciliteze,

Apariţia rezistenţelor, a inducţiilor şi a arcelor electrice străpungătoare.

Ca şi un ghemotoc de iepuraş, creionul se rostogoleşte peste al meu birou,

Mă cercetează, îşi face loc printre caiete şi începe să danseze,

Şi deodată mă apucă veselia , mă gândesc să îl fac cadou,

Surorii ,ce azi m-a sunat, spunându-mi că învăţatul  la fizică o să mai dureze.

Conştientă de această evidentă faptă , mă orientez spre geam,

Privesc înspre stradă, mă destind si mă întorc la masa mea,

Unde încep a creiona idei tematice despre vârsta adolescenţei la acest neam,

Şi răzbat cu sârguinţă din iureşul gândurilor ca şi pasiunea,

De a scrie pe hârtie, cu creionul apăsat,

Trăirii, emoţii şi sentimente ce nu s-au intersectat,

Cu elemente din fizică şi care fac să mă împartă,

Între neputinţa de a le înţelege şi visul ca şi cartea,  de elevi să fie cercetată.

Un mic aport îl aduce şi acest instrument de scris,

Ce-i drept, cam de pe timpuri, dar el îmi oferă un impuls,

De a salva a mea conştiinţă, de a face ce am zis,

Să mă apuc cândva sa înţeleg fizica,pe baza unui compromis.

11.01.2013

Cine

Cine?

Din crângul înverzit se aude cântul unui cuc,

Care-şi plânge singurătatea în faţa celorlalte păsări,

Şi se întreabă cine o să-i plângă moartea,când anii se duc,

Pe frontul timpului infinit, la mii de zboruri.

Însă cine plânge în miez de noapte lângă iaz,

Şi spune că nu mai poate să trăiască cu spaima,

Zilei de mâine, când mama o să facă scandal pe islaz,

Întâlnind pe băiatul ce i-a distrus fetei, faima,

De “fată mare” şi astăzi aceasta nu mai are,

Curajul de a înfrunta pe restul lumii,

Care o critică  şi îi aruncă-n faţă vorbe dure,

Şi nu o iartă pentru că a căzut singură în plasa unei glume.

Cine stă să cerceteze durerea din sufletul fetei,

Măcinată de stări de neputinţă şi nu judecă,

Ce va face în viitorul apropiat, fără să fi uitat cum pică,

În curând, toţi dracii scuturaţi în capul iubitului ei.

Cine în lume e vinovat că moartea îi pune omului capac,

La toate bucuriile, deprinderile şi dulcile trăiri,

Ş nu ştie că nu poate să scape din a morţii tresăriri,

Şi se supune în mod voit drumului spre groapă, şi cei rămaşi în urmă, tac.

Cine spune că în lume poţi să fii un bun călău,

Pentru acela care crede că nu există Dumnezeu,

Îl vânezi cu vorba şi îţi afirmă că va fi ateu,

Până în clipa-n care o să-şi dea sufletul, zău.

Însă în miez de noapte cine nu tresare măcar odată,

La schelăitul câinilor care fac rotocoale,

Printre văile purtate de  cursul unui izvor, unde o fată,

Aşteaptă să-şi întâlnescă prinţul şi el să-i stea în poale.

Cine, după ce soarele răsare puţin ameţit,

Se îndură cu greu să înceapă munca, după o noapte albă,

Strâns în braţe cu înfocare de iubita  având  la gât cu salbă,

Şi nu vrea decât o oră să doarmă şi apoi să se apuce de citit,

Pentru examenele la care în iulie va fi supus,

Unde va dovedi că toată cunoştinţa sa,

Va fi suficientă să uimească prin cuvântul spus,

Ca a meritat să înveţe, să iubescă şi apoi să-şi facă casă.

Cine nu a spus vreodată vreun neadevăr,

Cine a îndrăznit să zică ca nu l-a apucat vreun dor,

Cine nu a chiulit de la şcoală ca să-şi salveze pielea,

Pentru că nu a învăţat la materia aceea.

Cine ştie când lumea va putea,

Să capete puterea de a nu muri,

De a fi stăpân pe sine şi va dori,

Să fie veşnic ca şi timpul, peste toată comunitatea.

Mă întreb cine va da un răspuns,

La întrebarea ce o am de făcut:

Cine va dăinui în timp fără să fi cunoscut,

Durerea, singurătatea, neputinţa  oricărui ins.

18.01.2013

Gaina

Găina

Nu sunt de  la ţară, dar de mică mi-a plăcut să aud,

Un cotcodăcit de găină şi mă bucuram când găseam,

Un ou proaspăt în cuibar şi îi fugăream,

Pe câini şi alţi şarlatani veniţi să fure, şi deodată se duceau în fund,

Între paravannul cuibarelor, la apropierea mea de ei.

Însă găina cântătoare îi dădea pe toţi de gol,

Şi mă duceam spre dânşii să îi prind cu un ţol,

Pe câini să-i pun în legătoare şi pe alţii să îi fac “mujdei”.

De la şase ani am auzit de o găină , din a lui Creangă poveste,

Care cotcodăcea întruna, dându-i soţului sarcina de cântat celor care fac nani,

Şi mergea din poartă-n poartă să mai afle câte o noutate,

Să le strige marilor boieri să-i dea punguţa cu doi bani.

Creangă a trecut la cele veşnice, dar găina şi astăzi trăieşte,

Farmecul său nu a dispărut nicicând,

Zilnic o vezi muncind la un ou şi mâncând,

La ore fixe, ca să aibă timp să se perinde printre surate şi cotcodăceşte,

Mândră pe unde apucă, dar i-am pus gând rău,

Şi am prins-o de un picior atunci când tot cântăcea,

Iar dacă o scăpam din mâini, mă luam după ea ca un natărău,

Să o am în faţă, mai liniştită, şi îndată tăcea.

Adolescentă fiind, îmi plăcea să stau pe prispă,

Să admir ceata de găini adunate buluc la grăunţe,

Şi mă înfuriam când vedeam vreo găină că se pitea supusă,

Sub greutatea unui falnic “cucoşoi” cu penele ca de fiţe.

Furia mea era atât de mare, când vedeam că găinile se zbăteau,

Cârâiau şi se trezeau fără pene pe ale lor grase corpuri.

Uneori le salvam din ghearele acelui mic hultan şi ele aveau,

Să-şi ia zborul zbuciumate,  dând cu zor din aripile ca nişte scuturi.

Dar găina nu face doar ouă, mai şi cântă,

Ea e mama, cloşca cu puişori pufoşi,

Ce grijulie, semeaţă se poartă,

Printre ochii acelora care vor să le dea hrană, migăloşi.

O întâmplare mai ciudată, face să îmi amintească,

De o fată vesela, care avea să uluiasca,

Cu al său râs precum cel al găinii la cotcodăcit,

Să o îndrăgesc şi să îi fac părul împletit.

Găina are un statut aparte printre păsările care,

Pot fi hrană pentru om şi din  a sa cărniţă,

Să mă înfrupt  cu toată pofta satisfăcătoare,

Şi să mă culc seara pe o gătită pernuţă.

Îmi place să aud cum găina spune,

În limba ei, cântul unei vieţi străbune,

Şi nu o să apună nicicând, pentru că al său ou,

A rămas veşnic cheia întrebării unui om nou,

Ce a fost prima dată pe lume?

Oul sau găina, e întrebarea ce şi-o pune,

Răspunsul trebuie să îl găsiţi în lada de cuvinte, fără dume,

Şi să îl spuneţi şi celorlalţi ce vor spune,

Că nu ştiu răspunsul exact, pentru că e o chestiune,

Legată despre tâlcul vieţii incipite,

Şi mulţi batrâni au vrut să arate,

Că găina a fost prima creată ca şi  naţiune.

Prin coteţe găina străjuieşte,

Oul proaspat zilnic şi-l cotcodăceşte,

Iară eu o preţuiesc şi o iubesc,

Şi mă bucur de ale ei pene,pe care nu vreau să le murdăresc.

18.01.2013