Haraşo!
Curg slove în caietul îmbrăţişat,
De cugete şi fioruri, încât rândul,
Pare ca nu îşi mai termină firul,
Epic, enunţat de acele cuvinte dornice de sărutat.
Firea înnăbuşită a omului încătuşat,
De pasiune şi cu suflul domolit,
Îşi încercuieşte spiritul cu versul dorit,
Încât şăgalnicul temperament devine învârtoşat,
De puterea gândului şi al simţului,
Ce nu se lasă mai prejos de niciun curent,
Cultural, si străpunge creasta orgoliului nemăsurat,
Al celui plictisit de viforul vieţii îndeajunds de
pătat.
Dar cugetătorul păşeşte profund în temniţa durerii,
Scrâşneşte din dinţi la auzul unor demenţi,
Ce nu valorifică complexitatea supărării,
Şi o modelează după bunul plac al propriilor vieţi.
Însă slova se desăvârşeşte atunci,
Când din gura celor proşti şi ţânci,
Se slobozesc cuvinte fără afinităţi umane,
Creându-se astfel un paravan între acele suflete
sărmane.
Şi parcă din negura lui se aude,
Sonoritatea cuvântului “haraşo”,
Mânând către centrul nebuniei, de unde nu se vede,
Nicio umbră de cugetare, luând totul la mişto.
Dar pragmatic, cuvântul îşi face elan,
Printre strigătele tuturor, sporind ca şi un fan,
Dorinţa de a-şi menţine activă puterea,
Izbucnind, în caz contrar la auzul îndemnului
“predarea”!
Însă “haraşo” se stigă cu toată fiinţa,
Şi parcă nimeni nu se opune acestei vechi sintagme,
Actualizând bucuria socialistă, aclamată cândva de o
întreagă lume,
Şi astfel termenul “haraşo” tinde să umbrească
ştiinţa.
“Haraşo” se integrează uşor în lumea acelor rebeli,
Care fără multă îndeletnicire se pun să închege,
Noi năvăliri în sistemul oralităţii, ca mai apoi să
lege,
O alianţă între diverse clase sociale şi alte
socoteli.
“Haraşo” va fi aclamat de o lume nedreaptă,
Care în pripă se găteşte să repeadă,
Legea exprimării orale şi ca şi o grămadă,
Va fi cercetată de o minte cugetată”.
06.01.2014
