Capriciu
Pătimaş din fire, mă arunc în neştire,
În limanul sensibilului, şi culeg,
Zăcăminte de suciri emoţionale, pe care apoi le
dreg,
Cu un balsam aromatic de săruturi părtinitoare.
Zăpăcit de fierbinţeala amorului,
Căzui abandonat în braţele dorului,
Fără căpătâi, învolburat de suflul febril,
Ce conteneşte la împlinirea visului infantil.
Dar furnicarul de simţăminte se arată fioros,
Şi dă glas acelui puls voios,
De a degusta frăgezimea spiritului,
Căţărat pe liana dragostei, robind firea omului.
Scormonind în scoarţa amorului,
Capriciul se interpune între spirit şi voinţă,
Încât produce amorezatului mare suferinţă,
Alungâdu-i de pe chip urma zâmbetului.
Dar nesocotind tulburarea amorului,
Capriciul zvâcneşte din rărunchi,
Şi ca un vulcan, dărâmă centrul sufletului,
Lăsându-l sărăcit de lumina din ochi.
Răzvrătit din fire, capriciul duce o viaţă de
celibatar,
Şi cu iscusinţă, găseşte calea de a creea o
neputinţă,
Celui care poartă în suflet o dorinţă,
De a fi iubit, fără umbra vreunui hotar.
Nepriceput în a înţelege binele pământesc,
Capriciul hotărăşte să oropsească neamul omenesc,
Şi nu de multe ori acesta i se închină,
Fără a cârti, sperând zilnic la o viaţă mult mai
bună.
Neputincios în faţa spâului, mă lăsai condus,
Pe cărarea dorului, încăt m-au înnăbuşit,
Trăirile intense pline de senzaţii de nestăvilit,
Şi astfel căpătai experienţa unui basm spus.
Dar, eu, zbuciumul îl trăiesc din plin,
Şi capriciul se agaţă ca un spin,
Pe al meu suflet bonav de dor,
Încât nu am puterea sa fiu liber, să zbor,
Într-o altă lume, mai puţin suferindă,
Iar chipul să nu se vadă plâns în oglindă,
Iar amorul să-şi arate o altă faţă,
Mai blajină, nu atât de semeaţă.
20.11.2013
