miercuri, 20 noiembrie 2013

Capriciu



Capriciu


Pătimaş din fire, mă arunc în neştire,
În limanul sensibilului, şi culeg,
Zăcăminte de suciri emoţionale, pe care apoi le dreg,
Cu un balsam aromatic de săruturi părtinitoare.

Zăpăcit de fierbinţeala amorului,
Căzui abandonat în braţele dorului,
Fără căpătâi, învolburat de suflul febril,
Ce conteneşte la împlinirea visului infantil.

Dar furnicarul de simţăminte se arată fioros,
Şi dă glas acelui puls voios,
De a degusta frăgezimea spiritului,
Căţărat pe liana dragostei, robind firea omului.

Scormonind în scoarţa amorului,
Capriciul se interpune între spirit şi voinţă,
Încât produce amorezatului mare suferinţă,
Alungâdu-i de pe chip urma zâmbetului.

Dar nesocotind tulburarea amorului,
Capriciul zvâcneşte din rărunchi,
Şi ca un vulcan, dărâmă centrul sufletului,
Lăsându-l sărăcit de lumina din ochi.

Răzvrătit din fire, capriciul duce o viaţă de celibatar,
Şi cu iscusinţă, găseşte calea de a creea o neputinţă,
Celui care poartă în suflet o dorinţă,
De a fi iubit, fără umbra vreunui hotar.

Nepriceput în a înţelege binele pământesc,
Capriciul hotărăşte să oropsească neamul omenesc,
Şi nu de multe ori acesta i se închină,
Fără a cârti, sperând zilnic la o viaţă mult mai bună.

Neputincios în faţa spâului, mă lăsai condus,
Pe cărarea dorului, încăt m-au înnăbuşit,
Trăirile intense pline de senzaţii de nestăvilit,
Şi astfel căpătai experienţa unui basm spus.

Dar, eu, zbuciumul îl trăiesc din plin,
Şi capriciul se agaţă ca un spin,
Pe al meu suflet bonav de dor,
Încât nu am puterea sa fiu liber, să zbor,

Într-o altă lume, mai puţin suferindă,
Iar chipul să nu se vadă plâns în oglindă,
Iar amorul să-şi arate o altă faţă,
Mai blajină, nu atât de semeaţă.  
   

20.11.2013


luni, 18 noiembrie 2013

Candid



Candid


Fructuoasa viţă din maldărul de cugete,
Se înghesuie printre servitori să-şi arate faţa,
Şi lucindă ca arama le împărtăşeşte tuturor câteva strigăte,
Răsfirate pe platoul umilinţei, nestatornic ca şi aţa.

Cugetarea neprihănită rodeşte în spicul vremii,
Se îmbracă cu pardesiul calduros al sufletului,
Şi nu e strâmtorată de niciun vifor al duşmanului,
Ci e precumpănită de nesaţul inimii.

Platonică din fire, cugetarea tânjeşte după iubire,
Şi se frământă în cadrul palpitaţiilor puternice,
Unde dorul îi dă târcoale şi o lasă mai mereu cu ochii în soare,
Şi de aceea, ea, cugetarea poartă poveri groaznice.

Însă nimeni nu-i mai puternic ca ea,
Şi nu-i poate spune că timpul se prăvale în univers,
Fiindcă suflul ei se repede să creeze un vers,
De alint, pe care să-l dezbată cu însăşi firea.

Dar candid, ea se lungeşte pe sofa,
Şi din ale sale cosiţe curg petale de garoafă,
Iar harul său se revarsă peste încăpere,
Luminând falnic peste ramurile minţii, încă tinere.

Savuroasă, îndestulată cu simţuri fragile,
Cugetarea activează într-un cadru gătit,
Doar celor care dau frâu liber gândului pitit,
În străfundul inimii vast ca mările abisale.

Melodică şi înţepătoare, cugetarea te primeneşte,
Cu cântări alese încoronate la un simpozion,
De trăiri vivace împrospătate cu acel filon,
De veşnicie, neumbrite de dureri trăite.

Chipul ei luciferic captivează atenţia,
Suratelor întristate de neputinţa lor,
De a evada din colivia prostiei şi a durerilor,
Invidiind fiinţa de geniu a cugetării, bulbucind ca drojdia.
Euforică şi prăpăstioasă, ea sădeşte în fiinţe,
Conştiinţă ascuţită la săgeţile veninoase,
Ale simţurilor trupului şi vine în sprijin să le înveţe,
Că cel mai de preţ etimon este mintea luminoasă.

Ca şi sfetnic, p-recursor durerii, cugetarea participă,
Zi de zi la vălmăşagul lucrurilor din hotarul vieţii,
Îl deznoadă de şireturile prea lungi ale frunţii,
Zâmbindu-le mai apoi candid tuturor, rostindu-le cu tărie că îi pupă!


18.11.2013