Mandra fata

Mândră fată

Mă petrec în cale o groază de idei stranii,

Care în curând vor deveni dihanii,

Dacă le dau curs să se înfiripeze,

Într-adevăr, spre fioruri vieneze.

Obosit de muncă mă aşezai pe o bancă,

Şi simţii cum umbra copacului mă înfioară,

Căci nu ştiam dacă timpul este o nălucă,

Sau o dâră de lumină chioară.

Optimist din fire azi căzui într-o aprigă dezamăgire,

De propria fiinţă, că nu cunoscusem calea,

De a făuri speranţe că viaţa e largă ca marea,

Şi sufletul adâncit în vasta omenire.

Nu simt dureri în tălpi şi nici nu mă dezmierd,

Cu gânduri că firea mea se va supune,

Acelei turme de vaiete care de îndată te răpune,

Căci traiul mi-e îngreunat de neputinţe, dar nu vreau să îl pierd.

Cu toate astea, din când în când oftez,

După clipele încărcate cu lumină feminină,

Pe care timpul le-a tranşat în a sa cabină,

Încăpătoare şi le răscoleşte, atunci când le cercetez.

Îmi place viaţa să o trăiesc după pofta inimii,

Să o percep după schimbările şi mofturile lumii,

Sunt propriul stăpân şi îmi place să creez,

Lucruri pe care doar eu ştiu să le manevrez.

Acest elan vine din străfund,

Însă pe timp de noapte mă afund,

În gânduri umbrite de dorinţe,

Ce nu devin nicicând reale, şi nu am pe nimeni care să mă înveţe.

Cum să mă descătuşez de ele şi lor să nu ma dedic.

Căci îmi acaparează cugetul cu esenţa lor,

Mi-e frică să ma despart de acele vise,

Care cândva au fost trăiri frumoase.

Trecutul îmi amprentează fiinţa,

De aceea mă preocupă mult ştiinţa,

De a cunoaşte rostul universului,

În care mişună o groază de cugete, preaslăvind sufletul.

Când luna dansează într-o rochie regală,

Sufletul îmi arde de suferinţa, iar faţa devine pală,

Suflarea e înceată şi aştept cu înfrigurare,

Ca noaptea ce vine, să vindece boala şi să scap de durere.

Mă doare că viaţa mea e mereu săpată,

De acele dorinţe de a cunoaşte tot universal,

De a-i cuprinde întreaga ştiinţă, fără ca visul,

De a fi omniscient să se stingă de îndată.

Ce în faţa ochilor mi se arată,

O mândră fată care nu se îndură,

Să fiu cuprins de ură,

Că ea poate să mă îndepărteze de la a mea cale urmată.

Mi-e teamă de o femeie curată,

Că ea e singura care poate curma,

Toată patima pentru ştiinţă încât inima,

Se va supune ei, o mâdreţe de fată.

De aceea meditez la timpul când,

Voi fi răpus de a sa guriţa,

Ce cântă că întreaga sa fiinţa,

Mă iubeşte pe mine, mai mult ca nicicând.

7.09.2013

Mijloc de septembrie

Mijloc de septembrie

Băgăciosul soare s-a supărat atât de tare,

Pe cumătrul septembrie, încât i-a dat ca răgaz,

De veselie, câteva ore pe zi, încât acesta de necaz,

Îşi varsă nervii pe frumoasa doamnă, îmbrăcată în culoare.

Hrăpăreţul soare s-a luat la sfadă rău,

Cu cumătrul său, care aşteaptă la coadă,

Să-şi facă a sa intrare făloasă şi ca de rău să nu pară,

S-a strecurat cu vânt şi ploi într-o gură de hău.

Dar nu a fost mulţumit îndeajuns,

Pentru că a sa verişoară, vara, l-a supărat întrucât,

A devastatul iubitul sau pământ, până a ajuns,

Rocă fără viaţă, plângând după o boabă de rouă, dorind doar atât.

Asa că, prietenosul septembrie, scăpat la domnie,

Şi-a pus în gând să ajute secătuitul pământ,

Să-l fericească cu ploi şi vânt,

Pentru ca acesta să fie arat şi petrecut în hramul omeniei.

Şăgalnicul septembrie dă târcoale dimineţilor cu rouă,

Întrucât iubitul sol aşteaptă cu nerăbdare să plouă,

Şi ştie că în curâd o să fie răsfăţat,

Deşi cu soarele mai are o luptă de purtat.

Vremuitor din fire, soarele se iveşte blajin,

Căci ştie că trupul îi va fi schilodit,

Dacă se arăta fudul pe cerul înnegrit,

De păsări călăoare ce armonizează celestul din plin.

Din al său colţ, tânguitorul septembrie,

Îşi descarcă carele cu holdele vrafuri,

Iar pe altarul sacru sunt puse pe farfurie,

O gamă de fructe, zarzavaturi şi dulceţuri.

Septembrie se arată împăciutor cu suratele sale,

Primăvara, vara şi le arată cu mândrie,

Cum a stăpânit vântul, încât gutuile să rămâie,

Falnice pe crengi, părâd ostaşi în zale.

Priceput din fire, şerpuitorul septembrie a demascat orice robire,

Încât dovlecii şi-au luat zborul către felinare,

Căci timpul zilei se scurtează treptat,

Iar pe la sfârşit de lună, observi că mai repede s-a înserat.

Unduitorul său trup şi l-a expus pe câmp,

Iar plângăreţul sol s-a antrenat cu spor,

Să-şi croiască noi haine ce nu au să sară jamp,

Decât la primăvară, până atunci păsările zbor.

Septembrie îşi adună fiicele la sfat,

Să cerceteze starea la care  unuversul trebuie să fi clocotit,

În bătaia soarelui, a vântului şi să vadă ce aceştia mai au de luat,

De prin crânguri, lunci unde frunzele pe jos s-au pitit.

Încă e devreme de discutat despre un veşted covor,

Căci soarele încă le zâmbeşte tuturor,

Nu s-a desparţit de a sa soţie,

Şi vrea sa mai ţie zile pline de veselie.

Aşa că la mijloc de septembrie, natura mai are suflare,

E cecetată de o sumedenie de ochiuri de flori,

Care aşteaptă să facă rumoare,

Printre oameniii iubitori de naturale comori.

Mai rămâne de văzut dacă septembrie va deveni crud,

Sperăm în bunătatea lui să ascundă trupul ud,

Şi soarele să nu se războiască cu sergenţii lui,

Că ştim cu toţii că şi el, septembrie e supusul timpului.

15.09.2013