Scorbura

Scorbura

Zboară peste zi, de dimineaţă pănă seara,

Un ghemotoc de păsărea, care n-are astâmpărare,

Se roteşte în feluri diferite în văzduhul pe care îl cumpară,

Cu jocurile sale, figurând ca un triplet de culoare.

Curajoasă cercetează orice loc mai primejdios,

Face rotocoale printre panourile  solare,

Şi îndată lumina soarelui o încălzeşte atăt de tare,

Căzând din zbor ca un taur îmbufnat pe pămănt mâlos.

Răpusă de a sa neputinţă,

Aceasta mică păsărea, numită”Ciuculete”,

Încearcă să ajungă la un adapost de gaiţă,

Şi se loveşte mai degrabă de scobura unei veveriţe.

Scorbura unui nuc îmbătrânit nu are momentan un locatar,

Motiv care înveseleşte puica “Ciuculete”,

Cotrobăieşte cu aripa lovită locşorul şi aşează un pufulete,

Construind cu greutate, aşezământul noului locatar.

Vântul şuieră cu putere, rupănd crengile uscate,

Înlăuntrul trunchiului,  mii de insecte zbuciumate,

Urcă  în susul arborelui să aducă puicii de veste,

Că e timpul ca fiecare să creeze pe lamelele copacului , o poveste.

Astfel prin iatacul scorburii se încropeşte,

O grămadă de feţe scorojite de muncă,

S-au oboist să întocmească cu mic  cu mare, ca o fetică,

O poveste spusă cu graiul furnicii, că încă se munceşte.

Cu durerea de arpioară, ” Ciuculete”se repede să zboare,

La cei adunaţi în cămara ademenitoare,

Şi cu toată fiiţa, dă semn prin glasu-i de ţipăitoare,

C-au participat cu toţii la crearea lumii în sărbătoare.

Acel spaţiu îngrămădit şi nearisit de aerul rece,

Devine sfera universului “Ciuculete” şi reface,

Inimioara ranită a păsăricii, care prea rebelă,

Îşi căutase singură drumul suferinţei, ce astfel ieşise la iveala.

27.11.2012