Doina-Mihai Eminescu

Doina-Mihai Eminescu

De la Nistru pân' la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân' în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Şi-i strain în tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s'aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îsi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Şi isvoarele îi seaca -
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreaga,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mântui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara -
Îndragi-i-ar ciorile
Şi spânzuratorile!

" Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există  iubire de ţară."
(Mihai Eminescu)

De la primele sale poezii, Eminescu şi-a manifestat sentimentele de dragoste pentru ţară şi neamul românesc. Eminescu face deosebire între popor şi conducători. În tot cursul activităţii sale, el va avea pentru popor dragoste, pentru conducători critică vehementă. De la primele scrieri Eminescu e nemulţumit de direcţia spirituală ce se dădea neamului şi socotea necesară o direcţie care să aibă ca principiu românismul. Numai experienţa şi adâncirea problemelor naţionale îl vor face să alieze sentimentul – gândirea, cu entuziasmul – prudenţa. adevăratul patriotism.

 În 1876, într-o conferinţă ţinută la Iaşi, el ne arată ce înţelege prin patriotism, Eminescu şi-a spus cuvântul ca student la Viena: „măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le alege după plac” .
Eminescu arată din tinereţe seriozitate în sentimentele sale. Gândul neamului şi patriei nu-l va părăsi niciodată şi fiecare pagină scrisă devine o profesie de credinţă. El nu se mulţumeşte însă cu mărturisirile de dragoste, pe care le-am văzut, ci la apărarea naţiunii împotriva împilatorilor, îi cântă durerile şi nădejdile, critică cu asprime pe cei ce-i împiedică progresul, îi trasează calea pe care trebuie să tindă pentru a deveni mari şi civilizată. Naţionalismul său ia multe forme de manifestare, izvorâte din sufletul unui poet entuziast şi aprins aliat c-un ideolog serios şi un ziarist care nu iartă.

Dragostea de neam îl face pe Eminescu să exagereze calităţile românilor. El ajunge uneori foarte violent faţă de duşmanii ţării şi sensibilitatea sinceră şi năvalnică nu mai are frâu, de aceea în cadrul poeziei “Doina” dă curs unui blestem poetic.

In ”Doina” M. Eminescu, preocupat de realizarea unei mitologii românești, se oprește asupra istoriei naționale intr-o comuniune cu natura, cu ”tot ceea ce aparține fundamental ”poporului”.
Poezia “Doina”, publicată în Convorbiri literare, la 1iulie 1883, este semnificativă pentru simbolul ce-l reprezintă cîntecul de speranță și de durere a poporului nostru.Titlul sugerează specia lirică în care se încadrează această poezi, de doină,  cu conţinut patriotic. Este un strigăt îndurerat, o descântare care implică doi termeni din sfera tainicului– imprecator – descîntător. Mesajul este unul de protest și o chemare la unitate naţională.Rolul acestei opera lirice este acela de a prezenta realităţile ţării Moldovei, în vremea secolului al XVI lea, după domnia lui Ştefan cel Mare.Aici este relatat un moment istoric din ţinutul Bucovinei, peste care se instaurează puhoiul oastei otomane, semănând în sufletele românilor spaimă, ură, melancolie.Eminescu acutizează sentimentele ce i-au încercat pe românii aflaţi în pragul atacării de către imperiul ottoman, cu ajutorul vocabulelor jeluitoare şi  grăitoare pentru suferinţa provocată de invazia străinului.
Bine delimitat de hotarele ţării, cu ajutorul toponimelor Nistru, Tisa, Hotin, Satu Mare, Boian, Vatra Dornii, Sătmar, Săcele arătind cât de mare era Moldova la acea vreme, acest spaţiu ce este supus cuceririi străine este împovărat de abundenţa maselor militare, cu care poporul roman se intersectează, făcând imposibilă călătoriile în cadrul propriei regiuni.De la un capăt la altul al ţinutului, se aud vaietele plângerilor bucovinenilor, în faţa oficialităţilor române că viaţa şi activităţile cotidiene le sunt curmate de titanica suflare păgână, inserând tuturor sentimentul singurătăţii.Fiecare roman este sufocat de noul regim barbar, încât alinarea vine doar prin eliberarea sufletească a plânsului, a căinării.Eul liric este participativ la îndurerările consătenilor predecesori, încât cu al său registru stilistic obţine fraza poetică ce nuanţează incapacitatea românilor de a se elibera de sub stăpânirea străină”tot românul plânsu-mi-s-a /că nu mai poate străbate/de atâta străinătate” Efectul scontat este obţinut cu ajutorul inversiunii, prin inversarea poziţiei pronumelui personal, formă neaccentuată, în sintagma verbală “plânsu-mi-s-a”.Eul liric relatează cu lux de detalii situaţia ţinutului bucovinean, a căror hotare sunt încălecate de cohora muscalită, delimitând cu precizie poziţia geografică a acelei realităţi istorice aţâţată de vijelia turcească” Din Hotin si pân la Mare/Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin/Mereu calea ne-o aţin/Din Boian la Vatra Dornii/Au umplut omida cornii/Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”.
În inima cetăţii scaunului moldovenesc străinul se înmulţeşte asemenea omizilor, de a căror glasuri răsună cornul înştiinţării că românii sunt asaltaţi de un impresionant număr de militari otomani, ce mişună asemenea furnicilor, în cucerirea noului teritoriu. Realitatea în care trăiesc românii este atât de cruntă iar posiblităţile acestora de evadare din mulţimea inamică sunt minimalizate de ocuparea întregului teritoriu de muscaliţi.Ținutul este împrejmuit de soldaţii turci, încât nicio porţiune nu a rămas neacaparată, începând cu ţinutul muntos şi terminând cu zona de vale, locul unde se unesc pămâtul şi apa ”Sus la munte, jos pe vale/Şi-au făcut duşmanii cale/Din Sătmar până –n Săcele/Numai vaduri ca acele”.Creionate poetic, batalioanele turceşti par văzute din perspective unor valuri puternice ale mării, idee nuanţată de epitetul “vaduri ca acele”.
După ce a prezentat cadrul în care a locuit din vecie românul, în a doua parte a poeziei, eul liric deplânge situaţia bietului roman, înfăţisându-o ca atare, cu toate greutăţile întâmpinate, încât suferind, românul acţionează asemenea racului, numai îndărătul mersului firesc “îndărăt tot dă ca racul”, comparaţie ce subliniază instabilitatea psihologică a românului.Năvalirea turcilor asupra cetăţii moldoveneşti oprimează viaţa sărmanului roman, împiedicându-l să-şi croiască un trai mai bun, motiv pentru care deznădăjduieşte “Nici îi merge, nici se îdeamnă”.Chiar dacă timpul îşi lasă mantia îndoldorată de evenimentele specifice fiecărui anotimp, sufletul românului este pietrificat de  noua stăpânire turcească, impunându-i acestuia un alt bioritm de viaţă, diferit de cel al firii umane, încât nici frumuseţile verii, a toamnei nu sunt în măsură să-i aline, să-i mângâie suferinţa pricinuită de puterea străină.Această răsturnare a cadrului naţional de autonomie, este sursa distrugătoare a sufletului româesc, conducându-l cu paşi siguri către înstrăinarea lui de ţără, de pământul strămoşesc, cândva protectorul afectului său”Nici îi este toamna toamnă/Nici e vară, vara lui/Şi-i străin în ţăra lui”.
Începând cu un capat şi terminând cu un terminal fortificat cândva de puterea locală, acest tărâm strămoşesc este invadat de urgia puhoiului turcesc, ocupâd fără milă  teritoriul moldovenesc, idee subliniată de hiperbola ”Curg duşmanii în puhoi/Şi se aşează pe la noi”.Pronumele personal în acuzativ, “pe la noi” întăreşte unitatea neamului românesc.
Secvenţa dramatică a ţării de abia acum începe să se resimtă drastic în vieţile moldovenilor, încât rezultatul invaziei otomane are ca efect îngrădirea faptelor de viaţă cotidiene, îmbălsămate de fericirea redată de glasul naturii.Masivitatea cohortei străine lasă  urme vizibil negative împrejurul cetăţii, zdruncinată de greutatea armamentului, a echipamentului militar, confecţionat din fier.Atmosfera apăsătoare a lumii asediate şi supuse începerii unui război, îi înlătură  românului orice urmă de bucurie “toate cântecele pier”.Înăduşeala creată de aglomeraţia umană, dar totuşi străină, alungă din preajma ţinutului capturat de vâlvătăile fierului, orice zburătoare, pasăre de pe bolta cerului, încât luminozitatea celestului este umbrită de întunecimea alaiului otoman ”zboară păsările toate/de neagra străinătate”.Epitetul “neagra străinătate” dedublează apăsarea sufletească a celor două naţiuni în conflict, înnegrite fiecare de motive antitetice: cea străină de dorinţa aprigă de a cuceri îtr-un timp scurt acest spaţiu moldovenesc, plin de  bogăţii teritoriale dar şi naturale, cea română supusă cotropirii  ţarii şi a traiului deja săracit.
Singura forţă dominatoare peste acest teritoriu supus înfiorării, este “umbra spinului”, care atacă cu putere “casa creştinului”.Această precizare oferită de eul liric, referitoare la apartenenţa religioasă a celor două naţiuni ţintuite pe pământ românesc, aduce lămuriri asupra motivului cuceririi pământului strămoşesc:turcii au dorit să stârpească gloata creştină care i s-a opus cu vrednicie de fiecare dată, năzuind la alăturarea acestui pământ în unitatea teritoriala a Împeriului otoman.
În aceste momente istorice de cumpănă, ţara Moldovei este nevoită să-şi dezvelească dedesubturile protective, cele mai frumoase, încât “sânul ţarii”,  identificat cu spaţiul codrului este macelărit, îngenunchiat de tăişul securii.Fiind un iubitor împatimit al naturii, poetul personifică codrul, îl face un apropiat al omului, încât sintagma poetică “codrul-frate cu românul”, dezvăluie tuturor relaţia benefică a fraterniţatii românului cu codrul.Această relaţie duală, a omului cu natura, este anulată de invazia străină care atentează la defrişarea pădurilor, a bogăţiilor mult râvnite de conducătorii otomani, care seacă în drumul lor orice sursă de alimentare cu apă potabilă, încât sărmanul roman  ajunge în situaţia de sărăcie lucie ” Codrul-frate cu românul/de secure se tot pleacă /Si izvoarele îi seacă /sărac în ţară săracă”.Epitetul “ţară săracă”, evidenţiază statutul tării împresurată de îmbulzeala populaţiei străine, venite pe teritoriu românesc cu scopul de a i lua averile şi bogăţiile,  numai că niciunul dintre conducători nu conştientizează că ţara nu deţine bogăţiile pretinse.
Pentru a fi în asentimentul românilor din acea perioadă de suferinţă naţională, eul liric creionează cu ajutorul vocabulelor, mesajul unui blestem, adresat naţiunii străine, distrugătoare de vieţii româneşti şi a cărei soartă nu a fost  nimicită de propriile mârşavării.Dat fiind faptul că această poezie a fost creată sub auspiciile doinei, eul cână lingual ostilitatea pentru cetăţenii străini.Le descantă un buchet de inovaţii lirice , de natură zeflemeitoare, inserate cu sentimente de antipatie faţa de acei care susţin activiţăţile întreprinse de cotropitori “Cine au îndrăgit străinii /mânca-i-ar inima câinii/mânca-i-ar casa pustia/şi neamul  nemernicia”.Suferinţa  îndurată de poporul roman pare a fi alinată de cuvintele doinei, blestemând neamul turcesc şi nădăjduind la dreptatea divină.
Ultima secvenţă poetică face o transcedere la personalitatea istorică a măriei sale, Ştefan cel Mare, sugerând legătura dintre el și poporul său chiar după moarte.Eul liric îi adresează o invocaţie patriotică, menită doar lui, fostului domnitor al ţinutului moldovenesc pângărit de oastea cotropitoare.Eul îl atenţionează pe acest mărit slujitor al patriei să părăsească cetatea Putnei, care reprezintă centrul spiritual al tuturor românilor care se consideră adevărați creștini, unde se ocupa cu îndeletnicirile mănăstireşti.Practic îl roagă să se preocupe de atribuţiile sale statale , şi nu de cele sfinte, motivând că cele din urmă îl împiedică să protejeze pământul românesc.Îi cere ca grija schitului să intre în atribuţiile sfinţilor, preoţilor, clopotele să fie trase doar de ei ca simbolul chemarii la credinţă, la apărarea unităţii naţionale.Însuşi Dumnezeu s-ar îndura să-i mântuie neamul, în pofida lipsei acestuia de la cârma bisericească.Eul poetic accentuează latura duhovnicească a liderului poporului roman, a cărui crez era practica creştină şi credinţa că Dumnezeu îl va apăra pe sine şi ţara sa.
Momentul la care face referire eul eminescian este perioada de dupa domnia lui Ştefan, perioadă tranzitătă de invaziile frecvente ale otomanilor, datorate neînţelegerilor interne dintre domnitorii moldoveni.Eminescu aduce pe scena lirică figura impozantă a personajului istoric Ştefan cel Mare  pentru a arăta lumii întregi decăderea poporului roman condus de nişte inapţi, linguşitorii imperiului otoman.Eul liric încă speră că situaţia tării poate fi schimbată numai dacă,  la conducerea acesteia se va instaura însuşi Ştefan.Astfel accentul de odă este nuanţat de ruga eului ca Ştefan să se scoale din morţi, pentru că caracterul integru al acestuia poate să stăpânescă puhoiul păgân.Eul îşi doreşte să îl mai audă cântând din corn, din a cărui sunet să adune împrejuru-i “Moldova toată”.Orice lucru întreprins de Ştefan capătă o valoare impresionantă, glorificatoare, încât dacă Ştefan ar suna de două ori  din corn, înşişi codrii s-ar alătura fără să cugete, evidenţiindu-se în cadrul acestor versuri, comuniunea omului cu codrul.
Dar dacă efortul lui Ştefan s-ar tripla, răsplata ar veni înzecită, încât efectul obţinut ar fi  pierirea oastei străine din orice colţ al graniţei româneşti.Eul eminescian apelează la cifrele unu, doi, trei, pentru a acutiza importanţa gesturilor făcute de Ştefan, în cazul în care acesta s-ar ridica din morţi.Ca un element romantic, poetul accentuează valoarea acestui personaj istoric şi literar, a cărui afinităţi sunt necesare în rezolvarea unor probleme de stat.Nu degeaba poetul îl mustră că se preocupa prea mult de lucrurile laice, îl vrea cu sceptrul în mână ca şi cârmuitor al ţării Moldovei iar activităţile sale militare să conducă la eliberarea de sub domnia străină.Adresare directă a eului către acest personaj literar  pare să distrugă graniţele realiţaţii certe şi să transpună în atenţia tuturor o posibilă cale de salvare de sub dominaţia străină.
Finalul acestei doine este conturat de versurile cu imprecaţii de blestem, adresate duşmanilor cotropitori “Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi ciorile”.Intenţionat Eminescu  apelează la sintagma verbală inversată, de la condiţional present “îndragi-i-ar ciorile”, cu scopul valorificării unui aspect caracterial al românilor, acela că românul iubeşte viaţa şi în manieră galantă le doreşte cetăţenilor străinii, o soartă umbrită de moarte.Tocmai asocierea cuvintelelor “îndrăgi-i-ar” şi “ciorile” inseră blestemului  caracterul mortuar, iar analogia ciori-spânzurători este elocventă pentru instaurarea morţii, realizată în poezie doar la nivelul cuvintelor.
Registrul stilistic este nuanţat în toată poezia: epitete (neagra străinătate, țară săracă, biet român săracul), comparații (Îndărăt tot dă ca racul), metafore (”Codru – frate cu românul” – a ocrotit oamneii pe timp de urgie), inversiuni (Vai de biet român săracul), hiperbole ( ”Curg dușmanii in puhoi” – nu numai un dușman ne vrea pămintul ci foarte mulți, iar românul e nevoit să tacă (Toate cântecele pier;/ Sboară păsările toate), antiteze (”străinii” – cei care au venit neinvitați, ”neamul” ce reprezintă rădăcinile: Cine-au îndrăgit străinii; Și neamul nemernicia).
Poezia are formă liberă, cu rimă pereche, ritm trohaic şi masura versurilor de 8-9 silabe.
Cu cât ne iubim mai mult ţara, cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie nepărtinitoare, cu atât cugetarea trebuie să rămână mai rece, pentru ca ea să ne fie o bună călăuză şi să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme. Numai o astfel de ţară poate fi îndreptată pe căile bune, zbuciumările deşarte pot fi ferite, relele pot fi stârpite.

7.02.2013
Mihai Eminescu, Poezii, Jurnalul Naţional, Buc, 2010
Autor referat: Mocanu Gabriela