Mint

Mint

Aşa de răstignit mi-e timpul,

Şi nici gândul la fericire nu s-a zămislit,

Şi şuierul inimii e prelungit,

De viforul traiului, înfrăţit cu lupul.

Şi cazuistica vieţii se înnoadă,

În întrebări capcană şi nu închin vreo odă,

Şi nici o voce nu mă dezmiardă,

Stau înjunghiat de durereşi trupul va fi cel ce o să piardă,

Robusteţea şi tenacitatea de a secera injustiţia,

Sorţii orbecăinde pe laturile freneticului,

Încropind cu unghia minciunii, muza zâmbetului,

Încleştând între fălci, grimasa neşansei şi furia.

Şi mint că stau degeaba în patul meu,

Dar eu mă perpelesc de frustrare,

Şi văd că nu sunt Creangă, dar nici un zeu,

Şi nu mâzgâlesc pe hârtie, cuvinte usturătoare.

Şi nu mă bag în cercul gândului strâmt,

Şi nu mă arunc în balta sângelui înfrânt,

Dar mă propăşesc cu fineţurile iuţelii,

Şi spărtura negurii, mă va da uitării.

Că se vrea  azi, că va fi mâine,

Trebuinţa e cea care cheamă la mânie,

Şi nu e un D-zeu despre care să se ştie,

Că opreşte fenomenul morţii şi plâng oricum după pâine.

Şi doar gânduri străine străjuiesc,

La portalul inimii mele şi coastele se îngrămădesc,

Să apuce să cuprindă în ele un volum mare de aer,

Căci, sufletul jeleşte şi se roteşte precum un caer.

Şi existenţa mea  se loveşte de minciuna cotidiană,

Şi mint că o să răzbesc şi începe delirul,

Şi nu îngân vreun crez şi tot plinul,

Îl fac deconectându-mă de straja mie străină.

Şi doar un fudul nu ar recunoaşte,

Că nici stelele nu îl feresc de lumina rece,

Şi sufletul păşeşte tremurat pe covorul cu necunoscute,

Şi universul mi se învârte în minte şi doresc doar pace.

Şi nu sunt draci care să mă zguduie,

Ci neputinţele fiinţei mele, deloc nesăbuite,

Ci lovită de săbii necontrolate,

Eul se combină cu trăirile reci, ascunse de o pălarie.

Şi frânghia zilei se încolăceşte în juru-mi,

În faţa ochilor se destramă şiragul de lumi,

Şi nu sunt timid la văzul unui focar de prostie,

Căldura din mine îmi slăbeşte voinţă de omenie.

Şi nu greşesc când zic că mint,

Că vremea e îndulcită cu surprize,

Căci simţul meu dă bineţe la remize,

Şi vreau ca timpul rău să-l înfrunt.

19.04.2015

o-spacerun:yes'> 

Balada gargaritei

Balada gărgăriţei

Gărgăriţă, gărgăriţă, esti prea mică pentru o fundiţă,

Ca să fii cochetă, căci de altfel eşti oprimată,

Că sălăşluieşti printre făină  şi de mâini gospodine eşti cercetată,

Căci ele ştiu, că de felul tău eşti hoaţă.

Te vâri flămândă printre sacii cu cereale,

Şi pe gospodari tu îi bagi în boale,

Nu mulţi ştiu să te descoase bine,

Căci eşti abilă şi la tine frica nu ţine.

Gărgăriţă supărată, de ce umbli mereu dezmierdată,

De parfumuri intense şi iute te sui şi pe gunoi,

Ca să cauţi ce, că şi prânzul ţi se oferă îndată,

Că eşti rapidă în mişcare, admirată eşti şi de noi.

Ce să faci la gura sacului de făină?

Când săraca mama n-are pic de frămâtătură,

Nici mujdeiul n-are unde să îl întindă, îi trebuie o ţâră de slănină,

Şi tu vii şi strici merindele din noua cultură.

Şi de ce tânjeşti după grâul brun,

Când eu de atâta timp mă chinui să îţi spun,

Ca te mijloceşti de marfă fără drept,

Şi tot găureşti de zor produsul copt.

Ce mă fac cu tine gărgăriţă,

Că degeaba stiu ce poate a ta guriţă,

Eşti aprigă la ronţăit,

Dar şi jalnică la pipăit.

Aşa neagră cum esti, mereu te făleşti,

Că esti mică şi spurcată şi de toţi întrebată,

Şi nu ţi-e ruşine de ceea ce faci,

Căci tu lucri şi ştii doar să taci.

Şi nu te plângi ca te-ar durea o măsea,

Căci tu ronţăi cu zor, aşa ţi-e firea,

Dar mi-e că mătasea cernută în urmă,

Strică lucrul bun şi să te caut mama asta mă îndrumă.

Tu ştii singură să-ţi porţi de sănătate,

Dar eu zilnic am parte de nedreptate,

Căci tu îmi strici sacii de porumb şi grâu,

Şi nu am cum să-i curăţ, spălându-i la râu.

Cu ale tale picioruşe infime, mişuni printre ale mele regine,

Pulberea făinii o amesteci cu salivă,

Şi te măreşti cu prejudiciul adus, precum o guralivă,

Şi desuetă te prezinţi printre boabele de fasole, cândva pline.

Mă întreb când vei sta cocoţată prin copaci,

Căci cariul tău îmi provoacă mii de draci,

Şi eu ştiu să te punctez cu striviri,

Că eşti o dăunătoare şi vreau de mine să te miri.

Parăsit de vraciul din saci,

Mă eliberez de suferinţă,

Şi dau frâu liber la a mea voinţă,

Să întocmească hrisovul unei astfel de voci.

26.04.2015

Dor de buburuze

Dor de buburuze

Ah, clipa zorilor se perindă pe pământ,

Eu mă legăn în pat şi îmi vine să cânt,

Ochii se deschid vioi şi tânjesc ,

Şi mă feresc de lenevit, căci astfel par un om fără cuvânt.

Doar eu şi soarele pe cer, ne sfătuim să zorim,

La lucruri mari, demne de urale,

Să fiu îmbujorat la faţă de truda răsplătită cu parale,

Să păşesc cu dreptul într-o zi de târzie primăvară.

Dar cu urechea ciulită la ciripitul păsărilor,

Mă aprind cu văpaia trilurilor lor,

Pândesc mişcarea naturii în plină desfătare,

Croiesc picioarelor mele, căile spre încântare.

Şi cu ochii deschişi şi miraţi, mă învârt printre lăstari,

Cuprind în mână o dâră de rouă de pe ale lor ramuri,

Şi îndată sunt bruscat de o mireasmă tânără, blajină.

Iar la orizont se întrezăreşte floarea de iasomie, încununată de lumină.

Şi socot că mirosul ei mă atrage,

Iar gândul de a le lua în mână, în ureche se sparge,

Şi nu mă îndur să las floarea pe ram,

Căci astfel pierd esenţa primăverii, resimţită doar ca pe un dram.

Şi ca un chibzuit ce sunt, mă furişez printre flori,

Şi bag de seamă că ele nu sunt singurele,

Sunt cercetate de fruntaşele buburuzele, pline de culori.

Şi meditez la clipă, căci deliciul îl fac buburuzele.

Şi pe nesimţite, le dezbrac din priviri,

Căci astfel am la îndemână mărturia,

Că primăvara e în toi şi înfruntă soarele războit cu furia,

Vieţii în alb, pătate de aripioarele buburuzelor, ce zdruncină ale mele doruri.

Zăpăcit de dalba culoare, mă învârt ca un singurat printre ea,

Şi mă propăşeşte către o zare îprospătată de lumea nouă,

Şi nu termin de memorat natura încărcată iar firea,

Îmi tresaltă de fericire şi emit ecoul :ăuă, ăuă, ăuă.

Şi-mi aplec umărul peste minunatele buburuze,

Şi un minut, timpul îşi opreşte cursul,

Şi fâlfâitul aripioarelor încântă urechea, iar pe buze,

Mi se citesc cuvintele de mirare şi de la ele nu îmi iau gândul.

Deşi minuscule, coloritul lor te acaparează,

Şi zburdalnice şi pricăjite, buburuzele se infiltrează,

Pe florile din câmp şi privirea ţi-o săgetează,

Cu sentimentul de reveerie şi suflul ţi-l luminează.

Domolit de frumuseţea şi mărimea lor,

Mă cufund în lumea celor care nu cuvântă,

Mă simt fiul renăscut dintr-o iarnă cruntă,

Şi-mi iau urma după umbletul lor.

Şi sunt tânăr şi constat că mă îmbăt,

De parfumul naturii noi în plină floare,

Cât mi-e drag sa mă perind printre câmpuri arse de soare,

Şi mă umplu de dorinţa :buburuzele tuturor să le arăt.

25. 04.2015

Unduire si oarecine?

Unduire şi oarecine?

Mă unduiesc pe coasta timpului,

Şi toţii fiorii pământului,

Mă încolţesc şi mă aruncă în zilnicie,

Şi mă lupt cu mine şi mă întreb ce o să fie.

Şi steagul tinereţii mele îl flutur fălos,

Căci nu am pribegit ptintre ruinele sorţii,

Şi am făurit ca un strateg , un adevărat colos,

Imperiul unei viţi cercetată de mii de decizii.

Şi unduiesc cu vremea, trupul firav,

Deşi, el e cel ce mi-a adus sprijinul şi făgăduială,

Că împreună, sinele şi trupul, nu vom fi un tot bolnav,

Şi vom zburda unduios pe cărarea domoală.

Şi unduindu-mă pe brazdele sorţii,

Făcui un calcul, ca să îmi dezleg ochii,

De viforniţele ceasului nefast,

Îngânând şuiere, în suflet rămând un cast.

Şi ţipătul nefirescului clocoteşte,

Căci pânzele lui se afundă prin  bulbuci,

Şi strunirea nărăvaşă se înhamă la haiduci,

Dezbinând o eră , şi cu patimă , în inimi loveşte.

Dăr unduirea talerului nătâng în mulţime,

Aduce cu sine, neşansa de a devni o uriaşă cruzime,

Şi flămândul tropotit de mâţoagă,

Ti se flutură în faţa ochilor, şi-l loveşti cu o doagă.

Şi oarecine se sfieşte să nu facă asemenea?

Când glasul sinelui ţine să zvâcnească,

Însă intenţia de a curma durerea,

Rămâne în urmă şi năvală dă ştire să zorească.

Zbuciumul premergător unui trai crunt,

Mă loveşte în faţă şi sunt gata să îl înfrunt,

Căci în joc mi-e viaţa unduită de o speranţă,

Că nu voi adormita în moarte, cu siguranţă.

Mă  unduiesc pe balansul clipei mişelite,

Însă fiinţa mea luptă, şi şlagărul morţii,

Se vrea vrea slobozit de sub iataganul ceţii,

Încât dorinţa de a trăi o să mărunţească viperele vlăguite.

Şi oarecine se va îndrepta spre limanuri,

Dintr-acelea înnegrite de ură,

Când unduirea timpului, pare că pe oameni îi înjură,

Şi nici frica, nu-i apropie de searbedele drumuri.

Şi cine va căina poporul petrecut în deznadejde?

Când însumi, presimt ca norocul se răzvateşte,

Şi nici o înfrânare nu-I va lăsa şansa,

De a zvâta potrivnicele clipe, sorocite nouă, celor cu casă.

Şi cant balada unduirii timpului în lume,

Căci el are preziceri şi nu are cutume,

Ci se perindează printre flagelele sufletelor,

Dând de ştire tuturor, că e regele lor.

15.04.2015

Canta bade!

Cântă bade!

Azi eşti, mâine bolânzăşti,

Vai ce vrednic te numeşti!

Hai şi cântă la zi mare,

Azi supărarea trebuie unsă cu sare.

Unge mai bine fluiera,

Pentru a doini cu gura!.

Câtă bade înfocat,

Căci sufletul mi-e înflăcărat.

Crezut-am că am pierdut culoarea,

Dar vorba iute şi vioaie mi-a adus scăparea.

Câtă bade nu cu şoapte,

Ci cu frâturi puternice, de graiuri dezlegate,

Aprinde suflarea de prin împrejur,

Şi sigur sufletul am să ţi-l fur.

Dezleagă-mă de iureşul de frământări,

Şi prin cant transmite-mi doar sărutări!

Că azi eşti, mâine iar trudeşti,

Iar viaţa nu te desfată şi simţi că te ramoleşti.

Cântă bade de joc si voie bună,

Şi voi aştepta ceasul să fim împreună.

Cântă doinit şi printr-un pocnit,

Fă-mă să mă simt un om dorit.

Cântă bade pentru toţi,

Şi pentru săraci şi pentru hoţi.

Cântăreşte pasul şi pentru fraţi,

Căci şi fii sunt nevinovaţi.

Cântă bade binişor,

Gura să îţi meargă precum un fuior,

Să descreţeşti fruntea plină de dor,

Şi zău, cântă azi, dă-i  zor!

12.04.2015(DE  PAŞTE)

Joaca dantul

Joaca dantul

Joaca dantul, nu-l lasa,
Scutura piciorul bine, si striga hopa!
Langa tine sigur, nu va sedea popa,
Si cu sufletul aprins, nu e timp si pentru masa.

Joaca dantul mai saltat, 
Caci trupul trebuie reinvigorat,
Cu mladieri riguroase, 
Toate fetele vin in cale sfioase.

Joaca dantul pana-n dimineata,
Ca si baba cea hrapareata,
Nu iti va tine pasul,
Si va ochi la al sau barbat, saracul!

Joaca dantul cu luare aminte,
Caci te fringe cu aprigi simtaminte,
Si de aici te capeti cu o boala fierbinte,
Rasturnand firul vietii, umbrit acum de juraminte.

Joaca dantul hotarat,
Ca si traiul e impovarat,
Iar in hora te descarci nestingherit,
De viforul de priviri bolande de iubit

Joaca dantul cu infocare
Si ai sa stigi ca zau nimic nu te doare,
Si cu patru inimi in tine,
Te gandesti la cine tu vei tine.

Joaca dantul nu-l lasa,
Ca e seara palpitanta,armonioasa
Nu e graba sa pleci acasa,
Caci pentru tine viata e frumoasa!

27.02.2015

Dragu-mi-i Doamne si dor

Dragu-mi-I Doame si dor

Dragu-mi-I Doamne si dor,
N-am necazuri care imi cer sa mor,
Zilele in care oi plange,
Stau ascunse in taciune si spun o rugaciune.

Jumatate dintre ele au trecut de neguri,
Si s-au luat pe dupa scorburi, 
Caci cu verva lor s-au imprietenit cu veveritele,
Ce se plang ca nu au nuci si nici alune.

Si de ce ma gandesc la ele?
Sa le sperii, sa nu indrazneasca sa dea pe la mine,
Caci sunt de ele pline,
Si sunt izvor de furie, niste surate Calvine.

De ce zilele sa le amarasc?

Gandind la un orizont taranesc,
Asa oachesa cum sunt,
Toate relele le infrunt.

Doamne, Doame cat mi-e de dor,
De natura pura si de cantecul plin de fior,
Nici neicuta nu s-ar supara, 
Daca ziua toata n-as ofta dupa o para.

Dar pe cuvant de parolista,
Ma impart in sferturi,
Ca si inima sa-si ia partea sufletista,
Nu sa tanjesc dupa castiguri.

Cum luna e de treizeci de zile,
Ma lovesc de focul neputintei mele,
De a cerceta dorul aprig,
Al zilelor surazande, cu toate ca nu vreau sa ma frig.

Dragu-mi-i Doamne si dor,
De tot ce exprima fericire,
Si vorbeste fara masti de o alba lucire,
Fara sa traiesti cu capul intr-un nor.

Ocara nu mi se face,
Dar cu a mea gentuta,
Pun la pastrare oftarea si gura mea nu tace,
Le zice pe cele grele, ca sa nu fie grasuta.

Doamne am un dor,
Sa fiu draga la un fecior,
Dintr-acela ales,
Sa nu merg des la cules!

27.02.2015

Sacralitate sau defect?

Sacralitate sau defect?

Nu ştiu ce e vremea într-o eră nouă,

Căci ea deţine puterea peste toată suflarea,

Unde nu sunt supus şi voinţa mea e ca floarea,

Încât şi gândul rău, îl strivesc la ceas de rouă.

Şi ce defect ar calamita paradisul vieţii tinere,

Căci freamătul fiinţei nu se înjoseşte în mrejele,

Nesăbuitei tendinţe de a demara procesul sacralităţii fidele,

Dar nimic nu se roteşte în jurul acestui flagel, precum slabele fanere.

Preludiu sau suferinţă, ce e de fapt încadrat,

În tagma sacralităţii, căci scopul ei e să înmărmurească,

Orizontul fastuos al tinerilor de azi şi necrestat,

În funeraliile devastatoare ale trecutului, pe care ţine să le reamintească.

Dar cine e părtăş la un astfel de carnagiu?

Al vremurilor vechi şi sădite cu multe scăpări,

Unde inumanul îşi face loc prin orice ochi zglobiu,

Şi astfel urmează învolburarea cu furia, scoborâtă de pe scări.

Şi deţinători ai defectului, nu putem contempla,

La grandoarea pe care şi-o alocă termenul de “sacralitate”,

Dar meditând la împulparea pe care i-o oferă individului cu seninătate,

Nu se înţelege scopul şi rolul pe care îl promovează, aşa că te scoală,

Din a ta percepţie şi prin gânguritul ei,

Te antrenează la o decupare a trecutului istoric,

Căci el e mărturisitorul conceptului de sacralitate,

Înnegrind cu dogma şi restricţiile lui, sufletul celui dornic de libertate.

Căci fără să se întrevadă apanajul întortocheat,

Al crezului intersectat în orizontul sacralităţii,

Ți se trasează o rută presărată cu spinii,

Vremurilor de demult şi te cufundă într-un decor încărcat.

Ce nu ţi se potriveşte nicicum, şi fără să omiţi,

Că eşti însămânţat cu flagelul unui defect,

Amuţeşti când în faţa ochilor ţi se arată un act,

În care sunt desemnate perceptele sacralităţii, pe care să le înveţi,

Ar trebui, ca să nu îţi uiţi firea pămâteană,

Căci pentru aceasta ţi se aminteşte că nimic nu e sacru,

Că tu însuşi eşti muritor şi cu un gust acru,

Te abţii să nu comentezi, căci eşti tânăr şi nu vei muri pe lună!

Şi sacrul se însumează la conceptual de muritor,

Căci astfel cine ar căuta să dezgolească haina sa,

Cătrănită de atâtea diminuări ale trăirilor  individului cu dor,

Şi de ce ar bate la porţile uraganului, când nimeni nu ştie unde îşi are casa.

Antitetice cuvinte, sacru-defect, dar stai să vezi,

Că nu există un echilibru perfect între ele,

Şi orice boare de pasiune e încărcată cu perceptele,

Unei vieţuiri urmărită de sincopele pierzării, pe care le vezi,

Că te autodistrug  emoţional şi îţi amărăsc un ceas din zi,

Şi nu poţi înlătura pendularea cugetului între fericire şi uitare,

Căci stima de sine uneori se îmbracă cu armura fricii, şi ţi se pare,

Că nu poţi învinge forţele care ţi se interpun în orice zi.

Aşa că rămâne să conştientizezi că,

Sacrul se înfinge în traiul zilnic,

Acompaniat de suferinţă şi fără vreo placă,

Esti nevoit să te supi, căci astfel vei fi de tot mic.

18.01.2015

Caut...vremea

Caut....vremea

Caut prin siragul orelor,
Alinarea ce mi s-ar cuveni,
Dupa indelungi sfortari de a parveni,
Intr-o lume cufundata in mustul dorurilor.

Dar clipa trece si farma cu sine,
Calibrul durerilor infirme,
Si tesala lana pe care s-a scurs puroiul,
Incat nici unduirea trupului nu-i mai aude suflul.

Si nimeni nu vede ca incercuieste firea,
Si o zbuciuma ca pe o vesteda surcea,
Si mila nu are , clipa care geme cand o stea,

Se vara printre norii sufletului, in timp ce eul pierdea,

Vlaga de a mai zburda, fara durere in piept,
Si pentru asta nu a voit sa fie drept,
Cu cruda vreme, care nu ocoleste jarul,
Ci il adanceste, aducand cu sine amarul.

Si cu toate astea, eu caut vremea,
Spumoasa, involburata in zelul fagaduirii,
Ca taina cugetului nu va fi umbrita de jalea,
Care se abate peste launtricul jupuit de lama oftarii.

Caci vremea detine manunchiul trezirii,
A infiorarii dar si a durerii,
Si de aceea zabovesc pe cararea cercetarii,
Adunand intr-un buchet capcanele uitarii.

28.01.2015

Top of Form

Bottom of Form

Cand firea...

Când firea…

Că umbră e de noi, când plâng droaie,

Şi în urmă se anunţă puhoaie,

Care întreabă despre plinele butoaie,

Însă nimeni nu ştie cine o să îi jupoaie.

Şi ce câştig ar avea, dacă frântura,

S-ar cupla cu cheagul vineţiu şi doar ar îndura,

Străpunsul venelor fisurate de tăişul cuţitului,

Palpitând sub vibraţia înceată a umărului.

Căci surparea conectării la flagelul viabilului,

S-ar cumula  pe culmile cărunţitului cavou,

Şi nici un zvon nu ar mai zvâcni despre popou,

Iar teama de a mainu mai fi, ar fi sortită eşecului.

Dar nimic nu prevesţeşte sfârşitul încleştat,

În mlaştina puroiului şi aşa sângerând,

Dar suflul eului ripostează fluierând,

Şi nici pasiunea nu-I reaminteşte de fiorul îndoliat.

Şi firea mea e săgetată de groaznicele dureri,

Ale nefastei voinţe de a mă cutremura,

În faţa constrângerilor înrudite cu aprigele coicniri,

Iar teama că aş putea muri, destul mă îngândura.

Şi să mă apropii acum acum la ceas de cumpăna,

De zăbrelele viselor mele, nu m-ar înălţa,

Decât pe piedestalul povârnişurilor înalt ca şi o fântână,

Şi doar duhul rece e singurul care m-ar putea învăţa,

Să trepidez printre scrâşnirile ceasurilor potrivnice,

Iar mintea ar sta trează la desuetuele falnice,

Ale vrăjmăşiei de a îmi controla,

Consistenţa creatoare a fiinţei, conflictele dorind a le aplana.

Şi nu include  nicicum în discuţie,

Cerdaul scândurei finisată pentru morminte,

Căci aşa lovită cum e inima, nu admite,

Vărsare de sânge, căci distruge întreaga ei definiţie.

Şi nicicând nu voi săvârşi o asemenea eroare,

Căci suflul nu se înjoseşte îndurând ordini fără valoare,

Şi cum să definesc această stare fără o umbră de cârtire,

Cănd mă furnică în creştet şi din mine zvâneşte disperare.

Căci partajul vieţii îmi cotrobăie prin sălaşul simţământului,

Şi vrea cu tot dinadinsul să mă robească în mocirla tremuratului,

Căci firea mea e aprig antrenată în coloana tumultului,

Şi prin minte zbârnie clopotul nefast al timpului.

Şi  nici puhoaiele de vânturi, de doruri înfrânte,

Nu o să mă nimicească şi doar alintul,

Va triumfa împotriva vremelnicelor izbucniri ciunte,

Îndulcind tacit vibraţia inimii, luminând cuvântul.

Şi nici o umbră nu s-ar mai ivi,

Peste fiinţă înţesată cu puternice trăiri,

Iar în zori, răsunetul de izbândă s-ar învoi cu noi flăcări,

De a reface întreaga craţie umană, cu oameni firavi.

1.Februarie.2015

Rosu aprins

Roşu aprins

Mă  scarpin  în cap şi  mă lovesc de o pustulă,

Zău că mai are un pic şi devine veziculă,

Mă întreb cum de am căpătat-o,

Căci nu dormitez oriunde şi din răsputeri strig “fato”!

Nu mă îcurajează deloc buboiul din cap,

Dar mai rău e că nu ştiu să-I vin de hac,

Mă gândesc să fi făcut ulceraţia de la zecile de probleme,

Că ziua toată cercetez tot felul de creme.

De aş avea un tratament pentru al meu creieraş,

M-aş  bucura mai rău decât la vederea unui iepuraş,

Dar patul puştii mintale se balangănă,

Într-un dănţuit  trasat în dungă.

Cu zăbrelele emisferice înlănţuite în cortina frâului,

Rădăcinile nervilor se antrenează  de-a lungul pliului,

Făcut de neuronii sumbri, stingheriţi de plescăitul,

Zurbagiu al sfincterului, certat cu rinichiul.

Ca un şarpe furios, sângele zvâcneşte,

Printre lumenele arterelor mele zdruncinate,

De bombările saltărete  ale feselor umflate,

De atâta zbânţuială, că nici statul nu le prieşte.

Că şi o broască dezorientată, mă perind,

Printre franjurile orelor, care mă îndrumă,

Să hoinaresc printre clădiri şi doar suind,

Treptele unor blocuri, voi destinde trupul meu de humă.

Ş cu braţele larg deschise, mă învârt în juru-mi,

Că şa simt că faţa nu mi-e atinsă,

De nici un gest mecanic şi doar în minte părându-mi,

Că infecţia şi-a infiltrate ghearele în a mea coapsă.

Roşu  aprins mi-e sângele care bolboroseşte,

Precum un vulcan în erupţie,

Şi cu riscul de a nu îndeplini vreo funcţie,

Se înrâureşte mai puternic în a mea inimă,  iar faţa mi se înroşeşte.

Zburdalnică nu sunt de fel, dar glucoza din sânge,

Mă  antrenează la effort, până  trupul se frânge,

De oboseală şi pe nesimţite mintea mă alarmează,

Că am destule proteine şi pe loc sângele le scindează.

Dar să nu fiu atât de anatomă  să mă învârt dupa un fior,

Aş  lua din seva roşului aprins,

Doar trăirea intensă a unui sentiment, acum stins,

Căci mi-e dragă viaţa şi o mărturisesc  în cor.

Roşul aprins mă  dezmiardă cu fierbinţeala gândului,

De a mă strecura pe făgaşul zidurilor scorojite,

De umezeala suflului de altădată, învăluită  în amploarea traiului,

Gângurind  febril la pieptul inimii zbuciumate.

Aşa de zăpăcită, m-apucai să zic că-s mică,

Că am uitat de anii traiţi,

Şi nu încerc acum decât să scap de un tic,

De a bolborosi cuvinte întortocheate, asemenea unor fraţi pătaţi.

17.02.2015