Dor de buburuze

Dor de buburuze

Ah, clipa zorilor se perindă pe pământ,

Eu mă legăn în pat şi îmi vine să cânt,

Ochii se deschid vioi şi tânjesc ,

Şi mă feresc de lenevit, căci astfel par un om fără cuvânt.

Doar eu şi soarele pe cer, ne sfătuim să zorim,

La lucruri mari, demne de urale,

Să fiu îmbujorat la faţă de truda răsplătită cu parale,

Să păşesc cu dreptul într-o zi de târzie primăvară.

Dar cu urechea ciulită la ciripitul păsărilor,

Mă aprind cu văpaia trilurilor lor,

Pândesc mişcarea naturii în plină desfătare,

Croiesc picioarelor mele, căile spre încântare.

Şi cu ochii deschişi şi miraţi, mă învârt printre lăstari,

Cuprind în mână o dâră de rouă de pe ale lor ramuri,

Şi îndată sunt bruscat de o mireasmă tânără, blajină.

Iar la orizont se întrezăreşte floarea de iasomie, încununată de lumină.

Şi socot că mirosul ei mă atrage,

Iar gândul de a le lua în mână, în ureche se sparge,

Şi nu mă îndur să las floarea pe ram,

Căci astfel pierd esenţa primăverii, resimţită doar ca pe un dram.

Şi ca un chibzuit ce sunt, mă furişez printre flori,

Şi bag de seamă că ele nu sunt singurele,

Sunt cercetate de fruntaşele buburuzele, pline de culori.

Şi meditez la clipă, căci deliciul îl fac buburuzele.

Şi pe nesimţite, le dezbrac din priviri,

Căci astfel am la îndemână mărturia,

Că primăvara e în toi şi înfruntă soarele războit cu furia,

Vieţii în alb, pătate de aripioarele buburuzelor, ce zdruncină ale mele doruri.

Zăpăcit de dalba culoare, mă învârt ca un singurat printre ea,

Şi mă propăşeşte către o zare îprospătată de lumea nouă,

Şi nu termin de memorat natura încărcată iar firea,

Îmi tresaltă de fericire şi emit ecoul :ăuă, ăuă, ăuă.

Şi-mi aplec umărul peste minunatele buburuze,

Şi un minut, timpul îşi opreşte cursul,

Şi fâlfâitul aripioarelor încântă urechea, iar pe buze,

Mi se citesc cuvintele de mirare şi de la ele nu îmi iau gândul.

Deşi minuscule, coloritul lor te acaparează,

Şi zburdalnice şi pricăjite, buburuzele se infiltrează,

Pe florile din câmp şi privirea ţi-o săgetează,

Cu sentimentul de reveerie şi suflul ţi-l luminează.

Domolit de frumuseţea şi mărimea lor,

Mă cufund în lumea celor care nu cuvântă,

Mă simt fiul renăscut dintr-o iarnă cruntă,

Şi-mi iau urma după umbletul lor.

Şi sunt tânăr şi constat că mă îmbăt,

De parfumul naturii noi în plină floare,

Cât mi-e drag sa mă perind printre câmpuri arse de soare,

Şi mă umplu de dorinţa :buburuzele tuturor să le arăt.

25. 04.2015