Sacralitate sau defect?

Sacralitate sau defect?

Nu ştiu ce e vremea într-o eră nouă,

Căci ea deţine puterea peste toată suflarea,

Unde nu sunt supus şi voinţa mea e ca floarea,

Încât şi gândul rău, îl strivesc la ceas de rouă.

Şi ce defect ar calamita paradisul vieţii tinere,

Căci freamătul fiinţei nu se înjoseşte în mrejele,

Nesăbuitei tendinţe de a demara procesul sacralităţii fidele,

Dar nimic nu se roteşte în jurul acestui flagel, precum slabele fanere.

Preludiu sau suferinţă, ce e de fapt încadrat,

În tagma sacralităţii, căci scopul ei e să înmărmurească,

Orizontul fastuos al tinerilor de azi şi necrestat,

În funeraliile devastatoare ale trecutului, pe care ţine să le reamintească.

Dar cine e părtăş la un astfel de carnagiu?

Al vremurilor vechi şi sădite cu multe scăpări,

Unde inumanul îşi face loc prin orice ochi zglobiu,

Şi astfel urmează învolburarea cu furia, scoborâtă de pe scări.

Şi deţinători ai defectului, nu putem contempla,

La grandoarea pe care şi-o alocă termenul de “sacralitate”,

Dar meditând la împulparea pe care i-o oferă individului cu seninătate,

Nu se înţelege scopul şi rolul pe care îl promovează, aşa că te scoală,

Din a ta percepţie şi prin gânguritul ei,

Te antrenează la o decupare a trecutului istoric,

Căci el e mărturisitorul conceptului de sacralitate,

Înnegrind cu dogma şi restricţiile lui, sufletul celui dornic de libertate.

Căci fără să se întrevadă apanajul întortocheat,

Al crezului intersectat în orizontul sacralităţii,

Ți se trasează o rută presărată cu spinii,

Vremurilor de demult şi te cufundă într-un decor încărcat.

Ce nu ţi se potriveşte nicicum, şi fără să omiţi,

Că eşti însămânţat cu flagelul unui defect,

Amuţeşti când în faţa ochilor ţi se arată un act,

În care sunt desemnate perceptele sacralităţii, pe care să le înveţi,

Ar trebui, ca să nu îţi uiţi firea pămâteană,

Căci pentru aceasta ţi se aminteşte că nimic nu e sacru,

Că tu însuşi eşti muritor şi cu un gust acru,

Te abţii să nu comentezi, căci eşti tânăr şi nu vei muri pe lună!

Şi sacrul se însumează la conceptual de muritor,

Căci astfel cine ar căuta să dezgolească haina sa,

Cătrănită de atâtea diminuări ale trăirilor  individului cu dor,

Şi de ce ar bate la porţile uraganului, când nimeni nu ştie unde îşi are casa.

Antitetice cuvinte, sacru-defect, dar stai să vezi,

Că nu există un echilibru perfect între ele,

Şi orice boare de pasiune e încărcată cu perceptele,

Unei vieţuiri urmărită de sincopele pierzării, pe care le vezi,

Că te autodistrug  emoţional şi îţi amărăsc un ceas din zi,

Şi nu poţi înlătura pendularea cugetului între fericire şi uitare,

Căci stima de sine uneori se îmbracă cu armura fricii, şi ţi se pare,

Că nu poţi învinge forţele care ţi se interpun în orice zi.

Aşa că rămâne să conştientizezi că,

Sacrul se înfinge în traiul zilnic,

Acompaniat de suferinţă şi fără vreo placă,

Esti nevoit să te supi, căci astfel vei fi de tot mic.

18.01.2015