Cand firea...

Când firea…

Că umbră e de noi, când plâng droaie,

Şi în urmă se anunţă puhoaie,

Care întreabă despre plinele butoaie,

Însă nimeni nu ştie cine o să îi jupoaie.

Şi ce câştig ar avea, dacă frântura,

S-ar cupla cu cheagul vineţiu şi doar ar îndura,

Străpunsul venelor fisurate de tăişul cuţitului,

Palpitând sub vibraţia înceată a umărului.

Căci surparea conectării la flagelul viabilului,

S-ar cumula  pe culmile cărunţitului cavou,

Şi nici un zvon nu ar mai zvâcni despre popou,

Iar teama de a mainu mai fi, ar fi sortită eşecului.

Dar nimic nu prevesţeşte sfârşitul încleştat,

În mlaştina puroiului şi aşa sângerând,

Dar suflul eului ripostează fluierând,

Şi nici pasiunea nu-I reaminteşte de fiorul îndoliat.

Şi firea mea e săgetată de groaznicele dureri,

Ale nefastei voinţe de a mă cutremura,

În faţa constrângerilor înrudite cu aprigele coicniri,

Iar teama că aş putea muri, destul mă îngândura.

Şi să mă apropii acum acum la ceas de cumpăna,

De zăbrelele viselor mele, nu m-ar înălţa,

Decât pe piedestalul povârnişurilor înalt ca şi o fântână,

Şi doar duhul rece e singurul care m-ar putea învăţa,

Să trepidez printre scrâşnirile ceasurilor potrivnice,

Iar mintea ar sta trează la desuetuele falnice,

Ale vrăjmăşiei de a îmi controla,

Consistenţa creatoare a fiinţei, conflictele dorind a le aplana.

Şi nu include  nicicum în discuţie,

Cerdaul scândurei finisată pentru morminte,

Căci aşa lovită cum e inima, nu admite,

Vărsare de sânge, căci distruge întreaga ei definiţie.

Şi nicicând nu voi săvârşi o asemenea eroare,

Căci suflul nu se înjoseşte îndurând ordini fără valoare,

Şi cum să definesc această stare fără o umbră de cârtire,

Cănd mă furnică în creştet şi din mine zvâneşte disperare.

Căci partajul vieţii îmi cotrobăie prin sălaşul simţământului,

Şi vrea cu tot dinadinsul să mă robească în mocirla tremuratului,

Căci firea mea e aprig antrenată în coloana tumultului,

Şi prin minte zbârnie clopotul nefast al timpului.

Şi  nici puhoaiele de vânturi, de doruri înfrânte,

Nu o să mă nimicească şi doar alintul,

Va triumfa împotriva vremelnicelor izbucniri ciunte,

Îndulcind tacit vibraţia inimii, luminând cuvântul.

Şi nici o umbră nu s-ar mai ivi,

Peste fiinţă înţesată cu puternice trăiri,

Iar în zori, răsunetul de izbândă s-ar învoi cu noi flăcări,

De a reface întreaga craţie umană, cu oameni firavi.

1.Februarie.2015