Eu, te vreau...

Eu, te vreau…

Eu, te vreau, te vreau,
Vreau cu mine sa te iau peste tot,
Dar ochii tăi sunt reci şi îmi vorbesc aşa cum pot,
Furând din a lor ghimpe, esenţa aşa cum apăreau.

Ochilor tăi le trebuie căldură,
Şi totusi tu nu te acomodezi cu o astfel de conjunctură,
Nu înteleg de ce te persiflezi,
Şi de ce doar distanţă păstrezi.

Eu te vreau, te vreau, 
Dar nu la fel ca tine de ciudat,
Căci deşi ard, observ că mă traduci ca pe un obsedat,
Culegând din zile doar frânturi de lianturi, care îmi înconjurau,

Sufletul, cand de încantare, cand de starea de sfidare,
Căci ochii tăi sporesc în profunzime emoţii,
Însă nu scânteiază de lucirea fericirii,
Ascund în ei crâmpeie de sforţare.

Eşti pe placul inimii mele,
Deşi îmi îngadui să privesc cu jele
La chipul scăldat de paloarea unui sentiment,
Neprihănit comparativ cu un fior impertinent.

Când zic că te vreau, fac apel şi la simţul ocular,
Mi-e greu când mi te opui, dar ca şi un vizionar,
Nu mă dau în lături de a recepta negativismul tău,
Căci mai mult mă cuprinde entuziasmul de a fi al tău.

 05.11.2014

Firul ierbii

Firul ierbii

Firul ierbii eu îl plâng,
Că e neted când îl ating,
Şi mă doare că e rupt,
Mâna omului de sevă l-a supt.
Aş fi vrut să mai fie verde,
Dar frumuseţea sa încet se pierde,
Că e doar o boare de oxigen,
Şi va creşte la următorul fenomen.
Firul ierbii îmi fură privirea,
Şi-o ascute precum securea,
Ca să caute în liniştea ei
Grija soarelui pentru mantia atmosferei.
Şi aşa deschişi la cercetaşi,
Soarele îşi răsfrânge razele către bouraşi,
Iar ei plăpânzi şi verzi,
Te îndeamnă să îi cercetezi.
Firul ierbii te răsfaţa dimineaţa,
Când cu lujerul plin de albeaţa,
Te îmbie să îi culegi roua,
Şi să îţi umezeşti ochii cu licoarea sa!

03.07.2014

De ar fi cucul pasare rara

De ar fi cucul pasare rară

De ar fi cucul pasare rară,

Poate c-ar pleca mai des din ţară,

Ca şi suratele să-i ducă dorul,

Asemenea ratelor plecate cu cârdul.

Şi le-ar încânta auzul altor fraţi,

Care încântaţi de glasul lui,

Ar tânji după apariţia lui,

S-ar sui pe alte cetăţi.

Şi le-ar da romanilor dreptate.

Ca ei au parte de cântece neînvăţate,

Ci rostite din suflu propriu,

Menite să înlăture orice doliu.

De-ar fi cucul pasăre străină,

Românului nu I s-ar mai părea viaţa haină,

Ci s-ar mâmndri cu neamul său,

Şi l-ar asculta mai des pe la pârâu.

De-ar fi cucul mai deştept,

Nu ar mai fi atât de drept,

Să rostească din primăvară,

Că viaţa îşi urmează a sa scară.

Cântată cu glasul comun,

Al celui mai bun,

Dintre suratele cu glas,

El fiind cel  care are mai mult de tras.

Că din zi şi până-n noapte,

E singurul ce nu vorbeşte cu şoapte,

Ci îşi strigă cu putere oful,

Cu speranţa că I seva schimba traiul.

Dară cucul e o pasăre supărată,

Şi de aceea îi cântă oful ziua toată,

Însă e iubit şi apreciat,

De toţi cei care păna acum l-au ascultat.

De-ar fi cucul pasăre negrăitoare,

Padurea ar fi lipsită de rumoare,

Şi s-ar afunda în desimea copacilor,

Plângând după dorul pitpalacilor.

2.07.2014

Carausii

Cărăuşii

Descusută,o istorică legend a relatat,

Că în vremea ploioasă, lumea nu e curioasă,

Despre vietăţile marunte şi cu gândul îndreptat,

La disipirea norilor, micii cărăuşi îşi construiesc de zor o casă.

Negri cu picioruşe şi cu antenele la înaintare,

Celibatarele vieţuitoaretrudesc cu spor,

Să monteze un loc numai a lor,

Fabricat din pământ împovărat de sudoare.

Însă legenda ne vorbeşte despre hărnicie,

Despre truda colateralăa tuturor voinicilor,

Cu şase picioare şi cu boabele de firmituri de bucurie.

Mărşăluiesc alarmant de dulce printre straturile florilor,

Cărăuşii dansează hora prichindeilor de seamă,

Încercuiesc vijelios pământul pe care îl cercetează,

Şi iată că hărnicia lor nu e deloc o glumă.

Deşi drumul spre movila hambar pare anevoios,

Curioşii mercenari îi privesc în stil maiestos,

 Căci aşteaptă momentul prielnic,

Când vor da buzna peste al lor sălaş mic.

Dar trecând de la vechea istorisire,

Ne îndreptăm atenţia către prezenta întâmplare,

Care se narază nu în stilul unei cercetări literare,

Ci dimpotrivă, ca o obişnuită povestire…

5.06.2014

Doina oftatului

Doina oftatului

Şi-am zis verde măr mărunt,

Astăzi vara ploiasă o înfrunt,

Şi-am zis floare îmbobocită,

Lumea îmi zice că-s nenorocită,

Şi-am zis fir ales,

Pe lume cu nimeni nu m-am înţeles,

Şi-am zis bob de mărgărit,

Pe pământ multe am trăit.

Şi-am zis ciucur de ciumafai,

 Bună-i  Doamne pâinea coaptă pe vătrai.

Şi-am zis pălămidă verde,

Pe mine nimeni nu mă crede.

Şi-am zis muguraş de brad,

Vântul zbenguie apele în vad.

Şi-am zis lujer de bujor,

Timpul îmi adduce numai dor,

Şi-am zis pai gălbui,

Tu, omule ştii să pui durerea în cui.

Şi-am zis corzi tinere de vie,

În curând şi Măria la noi o să vie!

5.06.2014

Nu vrem pamant!

Nu vrem pământ!

Nu vrem pământ, nu vrem chin!

Nu vrem acel venin care a volburat din veci omenirea,

Nu vrem deliciul gângavului teren, care prin,

Originea lui te îndeamnă să-ţi opreşti privirea,

În a sa înfruntare asuprind sufletul omului,

Încât imboldul acestuia e să zvâcnească într-un răcnet,

Iar durerea sa  prinde conturul unui ecou desuet,

Măsurând astfel freamătul lăuntric al gemetului.

Nu vrem pământ în grija noastră!

Căci sângele nu ne cheamă pentru a lui mărturie,

Veşnic umedă şi neagră, împovărată de ură,

Şi scrijelită cu  sudoarea frunţii şi a mâinilor, ce au să fie,

Iataganul duşmanului lutos, ce trebuie mereu întors,

Însă mâinile se căznesc de trudă, încât trupul îndură,

Suferinţa oricărui moment încercuit de povara lutului de soare ars,

Căci primeneala lui e îmbibată cu mâhnire şi toţuşi omul suferă!

Nu vrem pământ, nu vrem învrăjbirea seculară a unei vieţi,

Care nu cedează trecerea unei punţi,

De altfel instabilă datorită lanţurilor roase de rugină,

Iar balansul încetineşte în latura neagră a pământului lăsat paragină.

Nu vrem pământ, nu vrem răzbirea cu ajutorul lui,

Căci e mai crâncen în durere şi tăifăsuieşte cu moartea,

E surogatul ei şi nu ţine cont de teamă, nepriceprere, încât salvarea,

Apare dintr-un alt unghi, neumbrit de tăgada hainului.

Nu vrem pământ, căci istoria ne va înfăşca fără a noastră ştire,

În lagărul neputinţei sortit să macine al nostru suflet,

Îngreunat de maldărul de  ordini şi ca un pamflet,

Se va nara incizia afectelor stagnate în durere.

Nu vrem pământ şi nici legământ cu trecutul,

Fiindcă el nu a demarat paşii progresului,

Ci a conlucrat cu zădărnicia lutului,

Şi a încurcat zvâcnirea către limanul,

 

Viitorului ancorat în inerţia industriei,

Deschizătoare de noi drumuri şi şlefuirea muncii,

Iar sarcina pământului să fie cărată de negura vremii,

Lăsând deoparte tumultul cerinţei,

De a fi desţelenit şi lucrat în cât mai multe sezoane,

Căci trăinicia lui e mărturisită de o omenire hăituită,

Jertfită pentru a se hrăni cu roadele lui de pe câteva pogoane,

Dar rostul ei s-a flendurit de-a lungul unei scânduri, umezită

De răceala pămăntului şi afundată în lăntrul său,

Încât niciun legământ nu a învins graniţele acelui hău,

Astfel că mutilarea sufletului s-a efectuat realmente,

Iar trupul s-a îmbrăcat cu veşnicele veşminte.

Nu vrem pământ, nici cununa rânjitului solar,

Căci ea se împreunează cu dihăniile terestrului,

Încât sufletul tresaltă în faţa lor şi-i încolăcesc al lui pieptar,

Scorojit de grija zilei de azi, supusă destinului.

04.09.2014

Sentiment

Sentiment

Sunt sărăcia în persoană,

Şi strig din răsputeri că îmi este teamă,

Că azi sau mâine, nevoia mă îndeamnă,

Să alerg de nebună pe o cale mie străină,

Inducându-mi în gânduri starea ca o furtună,

Ce vrea să culeagă spaimă, alergând ca o fantomă,

Prin mulţimea de oameni, grăbită să agonisească,

Momente încărcate de sentimente amestecate cu o panoramă,

Diferită faţă de ziua pe care au trăit-o şi o să gasească,

Ieşirea într-o altă vreme, nu ca a mea,

Care mă supără şi îmi dă semene că  nu mă vrea,

Şi se repede să mă distrugă, încât doar ea,

Mă  leapădă de voinţă şi mă ascunde pe după perdea.

Dar de sărăcie tot nu scap,

Cu toate că nu sunt grasă şi încap,

În orice stare care pare să nu aibă capăt, încât mă împart,

Zilnic între vrajbă, ce de ea nu vrea să mă despart.

26.08.2014

Mostenire

Moştenire

E vreo înduioşare din partea celui care,

Nu s-a temut nicicând de tumultul orizontului istoric?

E  oare răbdător la fiece încercare de a acumula izvorul valoric

Al omenirii schimbătoare asemuită cu o rumegătoare?

El e omul feroce care nu simte săgetarea sorţii,

Nu, el e omologul morţii căci la orice forte clătinare,

O învinge cu înfricoşarea cugetului ce nu are scăpare,

Din ghearele terorii impuse de legea ţării.

Nu, el e militarul, căpitanul care zbiară

Atunci când supuşii nu îi înţeleg firea aprigă,

Ce se interpune peste ale lor trăiri disipate  ca într-o gară,

Şi sufletele se adună la primejdia exterioară, de care nu au să fugă.

El e iniţiatorul multor capete încăpăţânate,

Să răscolească dedesubturile vieţilor altor muritori,

Şi să-i lovească cu armele lor împroşcate de falsitate,

Acaparându-le inimile cu frică, devenind de toate neştiutori.

El, capul militarismului, al persecuţiei nu se dezminte,

Atunci când durerea îl loveşte şi struneşte cu vorba sa apăsată,

Pe cei aflaţi în subordine, implicaţi deplin în starea lui demoralizată,

Căci altfel vor cădea capete şi se vor săpa morminte.

El e cel care lasă moştenire urmaşilor,

Duritatea unui caracter neinvincibil, calculat în acţiuni,

Fermitatea timbrului vocal conlucrat cu alte raţiuni,

Unificând statutul militarului dedicat în slujba oamenilor.

El e sugrumatorul tentaţiei de a fugi de deşteptarea matinală,

De a te răscula împotriva cuvântului rostit fără milă,

De a avea şansa unei evaluări umane a aceleia ce supusul,

Declară că viaţa este înţesată de intrigi şi doar duşmanul,

Ştie cum să  te implice în ale ei verigi ţepoase,

Cum însuşi cutezatorul se  vârâ printre ele,

Dar vicleanul căpitan perturbă liniştea şi prolemele devin serioase,

Că nici fruntea nu îşi găseşte carapacea şi totuşi se ceartă cu ele.

Misterul căpitanului e giulgificat în somptuozitate,

Căci gulerul timpului l-a muştruluit din plinătate,

Şi i-a conferit apanajul perfect de a deveni liderul grotescului,

Zguduindu-l de vreo boare de albia umanului.

E paginat în temporalitatea veacului emblematic,

Dar neconfruntat cu frontul realului război,

Ci fiind comandatorul propriului regim emphatic,

Claustrând cugetele altor adepţi, deveniţi treptat copoi.

El e cel care răspicat îşi înşiruieşte averile,

Care decretează normele de stăpânire a moştenirii,

Însă ţinta lui e să momească alţi partizani la divizia    conducerii,

A milităriei instaurată de domnia lui, recunoscută de toate puterile.

El lasă mai presus de toate scaunul puterii.

Ca moştenire celui care  are tăria de a-l tiraniza

Pentru a simţi că munca nu a fost în zadar şi că nici frunza

Nu se va aşterne fără voia sa, decât când va cădea în ghearele morţii.

07.09.2014

Cartografiere

Cartografiere

 E din douăzeci august memoria unei zile,

Deloc candide, ci dimpotrivă umplută de lacrimi,

Încât s-a conturat topografic peste giuvaierul unei inimi,

Săgetată de arşiţa iureşului ceasurilor rele.

Grafica unei zile “zbierânde”deraiază de la rampa pro

Se împotmoleşte în hăul cosinoidal al axei timpului,

Stagnează pentru o clipă ascensiunea către punctul zero

Pentru ca limita să tindă la ramurile infinitului.

Singurul care ar putea să vindece rănile sufletului,

 E lovit de altfel de zădărnicia neputinţei

Încât şuvoiul de lacrimi se revarsă asupra fiinţei,

Tulburată de alteritatea destinului .

Şi iată că simţurile  firii nu-l trezesc din ale sale cotroşmene,

Împăturite parcă în zilele unei luni care pesemne

Se arată cât mai învăluită în ceaţă

Deşi e cald afară, dar durerea e cea care te răsfaţă.

Căci ea este împuternicita timpului,

De a suspecta pe oricine şi nu vine să te întrebe,

Dacă îi vei face faţă, încât te alegi cu nişte bube,

Asemenea râioşilor, fugind din calea binelui.

Şi cu tăria suferinţei, clipul zilei de august

Se înfrăţeşte cu puroiul eului, emanând doar dezgust

Faţă de făţisul sorţii, rozând frânghia speranţei,

Înmuiată acum în zeama de anghinare a luptei.

E clar: o bătălie s-a fost încins în zi de vara

Dar nicicum nu are cum să se întrevadă

Vreo brumă de satisfacţie, căci neaoşa oglindă

S-a sfărmat în cioburi tocmai la ceas de seară.

Deşi dezgolit de protecţie, eul încearcă să fileze

Un nou sălaş de evadare din ghearele imprecisului destin

Şi se lasă în voia crâmpeiului de cugetare, neumbrit de vreun chin,

Şi aşteptatul moment fusese vecin cu briza de pe faleze.

E august 20 şi simt că turbez

Nu găsesc alinare întru nimic.

E haos total în al meu suflet coleric,

Deşi nu zbier, şi mă zbat să nu cedez.

Sătulă de perindat printre cotloanele minţii

Mă consolez că doar oboseala frunţii

Se va întipări pe chipul umezit de lacrimi

Şi somnul îmi va aduce pacea unei altei lumi.

Dar, sfidător, acesta e în dispută cu irisul,

Şi nu  ia aminte la nevoia unei suferinde,

Ci străjuieşte alte porţi înnegrite de vifore şuierânde,

Adăpostit fiind în portalul traiului. 

20.08.2014

Lipsa de...

Lipsă de…

O fi vorba de vreun credul?

Care vede-n stele vreun cerc sătul,

 De lumină căzătoare peste aria ce se întrezare,

În faţa celui ce în minte i se năzare,

Că lipsa aerului de pe Marte,

O să-i spulbere visul de a cerceta îndeaproape,

Rostul acestei planete ce se apropie,

Atât de mult de a pământului copie?

Însă lipsa de utilităţi converge către,

Sfâşierea şirului de dorinţe ce se agaţă,

De tânărul suflet de a-şi regăsi cealaltă faţă,

Undeva în cosmos, căci pământul nu i se pare aşa mare.

O fi vreo oază de împăcare între cel ce speră,

Şi cel care vrea să doboare mituri?

Căci viaţa are flageluri disipate oriunde corpul se unduieşte într-o horă,

Colaterală gândului de a cerceta neştiute vremuri.

Însă lipsa de palpabilitate îl induce pe cel spasmatic,

Într-un cufăr plin de temeri încleştate în năpaste,

Dar vioara vieţii îi arcuieşte pasul şi afectul către o anume veste,

Că însuşi deţine misterul crezului său emblematic.

Din lipsă de raţionamente, cel fudul se jură,

Că în viaţă nu-i trebuie decât să bage în gură,

Să simtă că pământul îi vibrează sub picioare,

Mintea nu-i stă să cerceteze alte cosmice ogoare.

Oare o deplasare temporară în Cosmos,

Va fi cu adevărat un Haos?

Va străpunge oare firea noastră robită?

De dorinţa de a lua o gustare, deşi inima e mâhnită?

Lipsa de voinţă mă contrariază,

Pentru că ştiu dreptul la ştiinţă,

Îl are fiecare şi cel slujbaş în jugul lui pariază,

Că visul propriu va avea urmări pentru a sa fiinţă.

Lipsa de sfidare a legilor umane,

Deseori se interpune între cuget şi îndemânare.

De aceea ştiu că e nevoie de o nouă mişcare,

La nivelul sufletului, vindecând rănile demult bolnave.

Lipsa de certitudine a zilei de mâine,

A fost mentorul atâtor vremuri,

Care doar pe fusul istoric s-a arăta a fi cojocul unei bătrâne,

Dar nu a contenit să-şi arate furia şi peste alte firi.

Lipsa de respect faţă de propriul afect,

Converge către un profund regret,

Că însăşi traiul se agaţă de un crez incert,

Însa lipsa de bănet se înfăţisează ca un veritabil defect.

Din lipsă de raţionament, ştii soarele te înnegreşte,

Atunci când pielea îţi este albă şi tu o vrei aşa,

Fără marca razelor, căci tu încă speri că transă,

De căldură, va fi de altă natură, de pe Marte, cine stie, tu gândeşte!

2.06.2014

Pierdut in zare

Pierdut în zare

Cine nu ocoleşte sufletul de al său ghimpe,

Nu voieşte să fie cu adevărat liber,

Ci se umple de întristare fiindcă lanţul cruzumii uşor nu se rupe,

Ci ai nevoie de îndemânarea sălbatecului îndurerat de ger.

Cinu nu oboseşte a sufla în jarul încins,

E vrednic să fie numit stăpân de neînvins,

Al temerarului rost de a săpa adânc,

În albia cugetului unui amărât ţânc,

Dar rostul acestuia e fortuit de plată,

Încât nădejdea lui intră pe o secretă poartă,

Trudeşte vreme de un ceas în palatul speranţei,

Iar la finalul turei se îndeletniceşte cu jupuitul smintelei.

Cine nu dovedeşte sfială  faţă de a timpului îmbrânceală?

Cine nu sărută clipa de veselie, ştiind că nu va veni curând?

Şi de aceea nu se sfieşte să se comporte precum la şcoală,

Ascultător faţă de ce i se predă, oarecum furând,

De la cel învăţat o boare de învioarare intelectuală,

Şi asemenea celui nepriceput, tu meştereşti să capturezi,

Clipa care aduce bucuria, căci fără să ascunzi,

Proclami  timpul acela înrudit cu un soi de tălmăceală.

Căci piciorul scării timpului se poate oricând scurta,

Încât nemernica viitură a suferinţei,

Îşi va arăta colţii fără a curma fiinţei,

Rănile umbrite de incerte rupturi, menite sufletului de a le purta.

De ce timpul amputează braţul ager al minţii?

De ce îl răvaşeşte şi-l transpune într-un alt decor?

De ce întărâtă cugetul să-l înfrunte acompaniat de un mixt cor?

Când ştie că are dă-l răpună, indiferent de înfăţişarea frunţii.

Aşa de furtunos, nimic nu apare în zare,

Decât umbra timpului care fură cu sine,

Licărirea ochilor robiţi de fericire, dar care,

Sunt supuşii acestui vifornic, aducând modificări depline.

Caci iată aşa se întrupează măreaţa vreme,

Fără umbrela protectoare şi sfidătoare,

Căută hulpavă prin decorul plin de lume,

Ceasul când se interpune în vieţile oamenilor, mişcaţi de a sa vâltoare.

Precum la vânătoare şade prinţesa clipă,

Să cumpănească greutăţile celor ce suflă în pipă,

Să glăsuiască celor avizi de plăcere

Că  timpul lor li se scurtează, mai trăiţi şi în durere!

Pierdut în zare vremuiesc de un timp,

Şi în minte născocesc că iar sunt mic,

Şi-mi plec capul şi tresar şi rump,

Şirul amintirilor ce m-a încurajat să gândesc asemenea unui sfetnic.

Aşa, călător într-un ceas hrănitor,

Mă balansez pe o buturugă,

Şi cu meditaţia în cuget, strig că sunt un luptător,

E vremea să mai dai si eu din gură!

2.06.2014

Gusatul

Guşatul

Îngâmfatul soare îşi scoate pe o tarabă,

Zecile de fructe care-i curg din marea sa burtă,

Ce nu se lasă cercetată, până când luna nu-l întreabă,

Când o să se apuce de sfădit cu vecina sa planetă.

Riguros scăldat în apele de izvoare,

Soarele se lasă cufundat printre pietrele străvezii,

Cercetează atent gemenele cu cosiţe aurii,

Dormitate pe malul râului, cu ochii în soare.

Frumuşele ca nişte viorele, voinicele cu codiţe,

Au fost mângâiate de guşatul soare,

Cărora le dă târcoale, sărutând ale lor guriţe,

Luminându-le chipurile celor două, care,

Adulmecate în văpaia visului eminescian,

Strălucesc de atâta fericire, încât numai un musician,

Le-ar încânta la fel sufletele încărcate de iubire,

Cugetele lor vibrând sub razele guşatului, în neştire.

Salcia le îngână visul mândruţelor,

Părând că le cântă din lăstari,

Atunci când vântul le adie, în bătaia razelor,

Iară şuierul se perindă până la secularii umbrari.

Dar guşatul nu se îndură să le trezească,

Răspândind săgeţi de căldură,

Întorcând din drumul lui vântul, cu a lui şuierătură,

Netezind frunţile gemenelor, îmbiindu-le cu trăiri, de parcă,

Vieţile celor două s-ar contopi cu cea a stăpânului,

Soare, dorind să le fericească inimile,

Cu cele mai de preţ daruri, încât ele,

Să fie protejate cu raze calde, supuse pământului.

Adâncite în reverie, gemenele mândruţe,

Par că îşi dau întâlnire cu emirul eminescian,

Că le aţâţă sufletele cu candoare şi fineţe,

Şoptindu-le stihuri, fiind criticat de Maiorescu.

Cu ochii boltiţi în orizontul azuriu,

Cele două îşi revin din al somn,

Şi cercetând cu ochii peisajul, se văd întrebate de un domn,

Dacă prin zonă nu a trecut un guşat, cu părul castaniu.

Gemenele se dezmeticesc şi nu le vine să creadă ochilor,

Că au în faţă un domn ce le întreabă de un guşat,

Pe când ele cred că de vorbă cu Eminescu au stat,

Pironindu-şi ochii înflăcăraţi într-acei ai omului întrebător.

Omul se scuză pentru a sa îndrăzneală,

Şi se îndreaptă către potecă,

Fetele întrebându-se dacă au visat sau poate că,

Doar li s-a părut, punând la cale o tocmeală.

Din senin, lângă mal se aşează un bărbat,

De departe, el se vede cam guşat,

Care stă aplecat peste genunchi,

Scriind stihuri, meditând profund din rărunchi.

Mirate, gemenele se sfădesc într-una,

Dacă acest băiat, nu este guşatul căutat,

De domnul ce din vis le-a trezit, încât una,

S-a oprit în dreptul lui, luându-l la cercetat.

Guşatul indiferent se arată faţă de această arătare,

Feminină şi părea că trupul lui se frânge,

De suferinţă, însemnând pe hârtie, gânduri care,

Îi mărturisesc traiul ce treptat i se stinge.

Cu ultimele sforţări, guşatul îi spuse fetei,

Că viaţa lui repede se va curma,

Către un liman care îi  va înfrânge inima,

Luând între degete mâna fetei.

25.01.2014