Nu vrem pamant!

Nu vrem pământ!

Nu vrem pământ, nu vrem chin!

Nu vrem acel venin care a volburat din veci omenirea,

Nu vrem deliciul gângavului teren, care prin,

Originea lui te îndeamnă să-ţi opreşti privirea,

În a sa înfruntare asuprind sufletul omului,

Încât imboldul acestuia e să zvâcnească într-un răcnet,

Iar durerea sa  prinde conturul unui ecou desuet,

Măsurând astfel freamătul lăuntric al gemetului.

Nu vrem pământ în grija noastră!

Căci sângele nu ne cheamă pentru a lui mărturie,

Veşnic umedă şi neagră, împovărată de ură,

Şi scrijelită cu  sudoarea frunţii şi a mâinilor, ce au să fie,

Iataganul duşmanului lutos, ce trebuie mereu întors,

Însă mâinile se căznesc de trudă, încât trupul îndură,

Suferinţa oricărui moment încercuit de povara lutului de soare ars,

Căci primeneala lui e îmbibată cu mâhnire şi toţuşi omul suferă!

Nu vrem pământ, nu vrem învrăjbirea seculară a unei vieţi,

Care nu cedează trecerea unei punţi,

De altfel instabilă datorită lanţurilor roase de rugină,

Iar balansul încetineşte în latura neagră a pământului lăsat paragină.

Nu vrem pământ, nu vrem răzbirea cu ajutorul lui,

Căci e mai crâncen în durere şi tăifăsuieşte cu moartea,

E surogatul ei şi nu ţine cont de teamă, nepriceprere, încât salvarea,

Apare dintr-un alt unghi, neumbrit de tăgada hainului.

Nu vrem pământ, căci istoria ne va înfăşca fără a noastră ştire,

În lagărul neputinţei sortit să macine al nostru suflet,

Îngreunat de maldărul de  ordini şi ca un pamflet,

Se va nara incizia afectelor stagnate în durere.

Nu vrem pământ şi nici legământ cu trecutul,

Fiindcă el nu a demarat paşii progresului,

Ci a conlucrat cu zădărnicia lutului,

Şi a încurcat zvâcnirea către limanul,

 

Viitorului ancorat în inerţia industriei,

Deschizătoare de noi drumuri şi şlefuirea muncii,

Iar sarcina pământului să fie cărată de negura vremii,

Lăsând deoparte tumultul cerinţei,

De a fi desţelenit şi lucrat în cât mai multe sezoane,

Căci trăinicia lui e mărturisită de o omenire hăituită,

Jertfită pentru a se hrăni cu roadele lui de pe câteva pogoane,

Dar rostul ei s-a flendurit de-a lungul unei scânduri, umezită

De răceala pămăntului şi afundată în lăntrul său,

Încât niciun legământ nu a învins graniţele acelui hău,

Astfel că mutilarea sufletului s-a efectuat realmente,

Iar trupul s-a îmbrăcat cu veşnicele veşminte.

Nu vrem pământ, nici cununa rânjitului solar,

Căci ea se împreunează cu dihăniile terestrului,

Încât sufletul tresaltă în faţa lor şi-i încolăcesc al lui pieptar,

Scorojit de grija zilei de azi, supusă destinului.

04.09.2014