Mostenire

Moştenire

E vreo înduioşare din partea celui care,

Nu s-a temut nicicând de tumultul orizontului istoric?

E  oare răbdător la fiece încercare de a acumula izvorul valoric

Al omenirii schimbătoare asemuită cu o rumegătoare?

El e omul feroce care nu simte săgetarea sorţii,

Nu, el e omologul morţii căci la orice forte clătinare,

O învinge cu înfricoşarea cugetului ce nu are scăpare,

Din ghearele terorii impuse de legea ţării.

Nu, el e militarul, căpitanul care zbiară

Atunci când supuşii nu îi înţeleg firea aprigă,

Ce se interpune peste ale lor trăiri disipate  ca într-o gară,

Şi sufletele se adună la primejdia exterioară, de care nu au să fugă.

El e iniţiatorul multor capete încăpăţânate,

Să răscolească dedesubturile vieţilor altor muritori,

Şi să-i lovească cu armele lor împroşcate de falsitate,

Acaparându-le inimile cu frică, devenind de toate neştiutori.

El, capul militarismului, al persecuţiei nu se dezminte,

Atunci când durerea îl loveşte şi struneşte cu vorba sa apăsată,

Pe cei aflaţi în subordine, implicaţi deplin în starea lui demoralizată,

Căci altfel vor cădea capete şi se vor săpa morminte.

El e cel care lasă moştenire urmaşilor,

Duritatea unui caracter neinvincibil, calculat în acţiuni,

Fermitatea timbrului vocal conlucrat cu alte raţiuni,

Unificând statutul militarului dedicat în slujba oamenilor.

El e sugrumatorul tentaţiei de a fugi de deşteptarea matinală,

De a te răscula împotriva cuvântului rostit fără milă,

De a avea şansa unei evaluări umane a aceleia ce supusul,

Declară că viaţa este înţesată de intrigi şi doar duşmanul,

Ştie cum să  te implice în ale ei verigi ţepoase,

Cum însuşi cutezatorul se  vârâ printre ele,

Dar vicleanul căpitan perturbă liniştea şi prolemele devin serioase,

Că nici fruntea nu îşi găseşte carapacea şi totuşi se ceartă cu ele.

Misterul căpitanului e giulgificat în somptuozitate,

Căci gulerul timpului l-a muştruluit din plinătate,

Şi i-a conferit apanajul perfect de a deveni liderul grotescului,

Zguduindu-l de vreo boare de albia umanului.

E paginat în temporalitatea veacului emblematic,

Dar neconfruntat cu frontul realului război,

Ci fiind comandatorul propriului regim emphatic,

Claustrând cugetele altor adepţi, deveniţi treptat copoi.

El e cel care răspicat îşi înşiruieşte averile,

Care decretează normele de stăpânire a moştenirii,

Însă ţinta lui e să momească alţi partizani la divizia    conducerii,

A milităriei instaurată de domnia lui, recunoscută de toate puterile.

El lasă mai presus de toate scaunul puterii.

Ca moştenire celui care  are tăria de a-l tiraniza

Pentru a simţi că munca nu a fost în zadar şi că nici frunza

Nu se va aşterne fără voia sa, decât când va cădea în ghearele morţii.

07.09.2014