Dar tu vii, Dragobete...

Dar tu vii, Dragobete…

Dar tu vii, Dragobete, de prin negura împerecherilor,

Şi de parcă nu te-aş cunoaşte, eşti sortit încrucişărilor,

Tu, starostele păsărilor, voieşti să te arăţi,

Într-o zi cu fast, şi pentru asta vrei să te răsfeţi.

Dar tu ştii că cebul e indecis,

Şi nu vrea şi el să fie înscris,

Pe lista cuplurilor fidele şi cu multe  feluri,

De zburdalnicele scăpări, nu se miră că nu simte unele chemări.

Tu, neînfrânatule, trupul ţi se subţiază,

Şi guriţa ta mai mult bruiază,

Inimile frumoaselor fete, căci te cunosc pe îndelete,

Şi nu vor să aibă parte doar de un dor şugubete.

Căci tu azi vii şi mâine pleci,

Deşi tu veşnic stai printre noi, aici,

Dar suflarea ta nu mai e evidentă,

Şi toţi te percep ca pe o fericire simplă, cochetă.

Dar tu îţi anunţi chemarea cu trâmbiţe,

Ca nimeni să nu rămână neînştiinţat de aprigile tale dorinţe,

Retezi din calea ta supărarea şi calul negru,

Ce doreşte ca timpul să se îmbie cu uitarea, mai precis  în codru,

Că cică ţi ş-a sortit să domneşti printre cetini,

Şi de acolo să-ţi alegi consoarta,

Său măcar să ajuţi ca unii să se iubească ca nebunii,

Făurind tărâmul nemuririi, fiecare căutând doar poarta.

Dar tu, Dragobete, eşti ursit de multe fete,

Şi ele te strigă din profunzimea sufletului lor,

Şi cu cădelniţele de lumină, tu să vii să le îndepărtezi ofurile ce dor,

Căci cu a ta divină putere, ai să striveşti stafiile plângăreţe.

Ştiu doar atât: că te tragi  din neamul Zburătorului,

Nu ştiu ce ţi-o fi el, dar  tu cu harul viforului,

De a răscoli sufletele tinerilor şi a le înmuia cu amor,

Te revolţi pentru o zi împotriva celor ce hulesc al tău sobor.

Tu cu drag,  te cobori în lume,

Să-ţi arăţi a ta putere peste cei ce au visuri,

Căci pentru cei ce nu au cătare peste noianul cu fioruri,

Tu le dai speranţă şi nu le spui că sunt nişte hume.

Dar a ta apariţie e scumpă la vedere,

Şi de aceea tu îţi arăţi blândeţea numai cu o privire,

Iar cine nimereşte să te descoase,

Ştie că are să rămână cu amintiri frumoase.

Şi cine va medita la lira inimii tale,

Cu certitudine se va mula pe  piedestalul cu jocuri vitale,

Căci imaginea de lansator de săgeţi,

În inimile celor întristaţi, se răsfrâge în timp şi ai multe să îi înveţi.

Dar vezi tu, ţi-ai ales deja o menită,

Care să-ţi mărturisească fapta de a te uni o păsărică, 

Nu cu natura întreagă, crudă şi rebelă, ci aşa flendurită,

Tu o vrei pe ea, căci e mică, mică.

Şi prin actul tău vrei tuturor să le arăţi,

Că şi ce este mic tânjeşte după amor,

Iar la cel mai mic suspin, tu îi aduci  dor,

Şi  zbori cu drag alături de ei, nicidecum nu îi cerţi.

Dar tu vii în miez de noapte, o dată pe an,

În ajunul lui 24, în luna lui făurar,

Şi te cţări peste umbrele lunii, cu făclii ceruite de argintar,

Şi cu al ţau farmec, te strecori pe pământ, să vindeci orice bolnav.

Te-ar putea speria ceva mai rau decat lenesul?

Sau al tau trup nepieritor se lasa ademenit de hulpavul,

Deschizator de inimi zavorate in scanteia somnului,

Sau te faci partas la arcusul fudulului?

23.02.2015