Trece vremea

Trece vremea

Sunt de multe ori în cumpănă,

Şi nu ştiu să mă descurc fără pană,

Simţul mi se lungeşte până la refuz,

Că de multe ori, rămân şi fără auz.

Mă tulbură freamătul vremurilor de azi,

Deloc carpatice ca în vremea anticilor daci,

Sunt vremuri noi şi totodată bune, însă dacă nu te descarci,

Nu dobândeşti măsura lucrurilor, fără să nu taci.

Te zbaţi în adâncul fiinţei tale,

Pentru ceea ce viaţa te suprimă în văi abisale,

Cugetative de altfel, căci ţelul tău,

E să triumfi, fară să faci vreun rău.

Vremea încarcă de multe ori ceasul,

Cu minute de năduf şi ofuri neprelucrate,

Căi vicleşugul vieţii e mai aprins în tactul,

De a conlucra la plânsul unei fiinţe îngândurate.

Şi trec adesea multe clipe,

În care nu reuşesc să mă identific,

Cu ceea ce deunăzi ştiam despre al meu fizic,

Şi risipesc gândul meu precum fumul din pipe.

Vremea e ţintuitoarea fiinţei mele într-un ţarc,

De altfel neomenesc, că doar aşa pot trage un arc,

Către noianul ceasurilor rele,

De care nu pot să mă feresc de ele.

Căci sunt mai puternice decât a mea simţire,

Şi nicio umbră de iubire nu luminează a mea privire.

Întunecată în negura vremii fascinante,

A zilelor de mâine, viitor, şi totuşi necompletate.

Trece vremea şi mă trec şi eu,

Căci nu sunt veşnic trăitor,

Pe acest tărâm părtinitor,

Şi mă îngân în clipe precum un mic Dumnezeu.

Şi fierb în ale mele trăiri ironice,

Căci nicicum nu sunt istorice,

Sunt dezolat de frigul de afară,

Şi-mi pare că văz că e o iarnă rară.

Şi e miez de zi când scriu,

Aceste rânduri care par să contureze,

Răsuflul din această zi ce ţine să dureze,

Mai mult decât timpul în care încercănat nu o să fiu.

Şi trec minute în şir în care,

Ma destăinui şi ţin morţiş să dau citire,

Glasului lăuntric care arde cu tărie,

Spulberând charmul necazului ce nu o să mai fie!

Îmi plimb pixul pe hârtie,

Căci nu ştie decât să însufleţească,

Gândurile fiinţei fără făţărnicie,

Liniştind vremea, nesăbuită şi oricum de privire făcută fleaşcă!

1.01.2015