Cicoarea

Cicoarea

Floare albastră de cicoare,

Tu ai firea impunătoare,

Unduită în parfumul tău,

Fascinezi pe oricine cu farmecul tău.

Amuţeşti în fată ei în plină vară,

Când e îndesită printre scaieţi,

Cu ale sale sepale unite ca nişte fraţi,

Sălăşluieşte în mintea fiecăruia când înfloreşte iară.

Peţită de boarea vântului,

Cicoarea îşi ascute mlădierea,

Caci rugată de glasul cântului,

Celebrează zilniccandida suflare.

În dimineţile de vară reci,

Îşi ascunde trupşorul într-o cupă,

Încât soarele nu poate să o pupe şi cu zeci,

De minute după, o primeneşte în vâltoarea de după,

A soarelui clocotire dezmierdândă,

Cu bulbuci de raze uşor alunecătoare,

Pe sepalele firave şi albastre,

De  cicoare zâmbăreaţă în plină roadă.

Al şau albastru nu e şicanat,

De alor alte mândre surate florale,

Şi străluceşte peste întregul palat,

De câmpuri şi văi, unduită mereu în cale.

Curtezanul uscăciunii, scaietele,

În parteneriat cu brusturele,

Îi pândesc momentele de răstrişte,

Când în zori, ea nu mai e la fel de vioaie, fireşte.

Singurul paj mândru de a sa robusteţe,

În plină toropeală, e scaietele,

Îndrăgit de pălamidă şi fără un dram de fineţe,

Se perpeleşte de dor şi îndată I se ivesc capetele.

Cicoarea e parcă îmbrobodită  în cunună,

Căci ale ei sepale se împreunează într-o salbă,

Albastră de cingători şi toate se adună,

Să mărturisească frumuseţea ei, neumbrită de nicio silabă.

Căci ea e floare de camp,

Nesădită de mână umană,

Şi nu e nevoiaşă decât atunci când o rup.

Şi să fiu cu luare aminte, asta mă îndeamnă.

Tu, cicoare, floare comună,

Ai zile multe sub straja soarelui îndulcit,

Dai speranţă celor cu inima plină,

Şi nu ai sufletul precum scaietele, încolăcit.

În zilele de vară, amuţeşti glasul fiecărui trecător,

Căci a ta imagine albăstrită,

Îl face să tresară în faţa mândreţei tale, netăinuită,

Şi nepărăsită de supleţea vreunui dor.

1.01.2015