Calimara versului

Călimara versului

Cum se cade în viaţa asta trecătoare,

Ca şi condeiul să ia chip de zburătoare?

De ce penele se înmoaie într-un tuş de calimară,

La orice clipă a timpului, fie albă, fie neagră?

De ce sufletul e părtaşul acestui Irod,

Care spumegă în fiorul unui întreg norod?

De ce  se întovărăşeşte cu asprimea mucului de ceară,

Când el ar putea frumos să mediteze la ceas de seară?

De ce orologiul îl înnebuneşte pe poet,

Când el este muncit de gânduri şi cât mai cochet,

Încearcă să orneze limba maternă întro altă nuanţă,

Viu sonorizată de cuvinte demne, cu o mare importanţă?

Dar cuvintele nu se înşiruiesc oricum pe hărtie,

Ele sunt întâi gândite, cu o mare dibăcie,

De ce se întreabă cel întunecat în gândire,

Dacă înţelesul lor are vreun rost pentru pentru omenire?

Fonetismul lor se încuibăreşte  pe un firmament,

Îmbălsămat katodic cu un strop de cerneală,

Adunată într-o călimară, ce pentru unii rămâne un ornament,

Însă pentru cel ce scrie e soluţia potrivită de tocmeală.

Versul e matricea care vântură greşeala,

El e umbra asprimii celui care vrea să doboare,

Statuietele încolonate în palatele în fervoare,

Şi încântă auzul celui plin de îndrăzneală.

Versul se strecoară aşezat printre rânduri,

Încât simţul ia aminte la orice formă,

De elevată exprimare şi o ridică la rangul de filiformă,

Triumfând peste vasta oaste de gânduri.

Tuşul luceşte în călimara înnegrită,

Şi peniţa scufundată în soluţia căznită,

Îşi abrogă rolul de soaţă al celui care,

Vrea să dea o raită printre manuscrisele superioare.

Dâra de cerneală se aşează  semeaţă pe albitura celulozică,

Şi alcătuieşte un şirag de vorbe cu iz de lozincă,

Pentru cel învolburat de gustul de a creea parodie,

Sau de a cerceta atet opera lirică numită: poezie.

Lirismul se împleteşte cu harul poetului răbdător,

Care îşi adună gândurile într-un cleştar de sine stătător,

Şi cu mult migală îşi clădeşte un statut de meritor,

Neegalat în fineţe şi cultură, de niciun muritor.

19.01.2014