Pasul doi

Pasul doi

Ieşit de pe un muşunoi de furnicuţe,

Eu, gândacul, flendurit de atâtea ite,

M-am văzut scărpinat în cap de o rază de lumină,

Şi îndată am  crăpat de ciudă cât pentru o lună.

Soarele nu îmi este prieten,

Şi îndată ce îl văd îi dau pinten,

Cu ale mele picioruşe către un ascunziş,

Mă pitesc pe după vreascuri, dar pe furiş.

Rostesc un slogan care să-mi ţină trupul stabil,

Să-l audă si alţi omologi şi cât mai abil,

Mă îndrept către domniţele furnici,

Le dau bineţe, însă ele îmi ies în cale câte cinci.

Sunt puse pe scandal, motivul le-am dat chiar eu,

Însă frică nu mi-e de ele, ci de acele surcele,

Care date la o parte, vine peste mine , soarele falnic ca un zeu,

Şi mă calcă pe nervi, fâşicul de lumină, mai ceva ca viespiile.

Într-adevăr pe furnici le-am supărat,

Dar timpul împotriva mea a stat,

A venit timpul să fac un al doilea pas,

Către un drum mai prielnic mie, indiferent de ceas.

Hotărât să-mi caut un locaş al meu,

Apărat de soare şi împresurat cu vitamine naturale,

M-am oprit lângă o stavilă de bălegar, împânzită cu multe zale,

În care am pătruns printre ele, părând un adevărat zeu.

Încântat de locaşul căpătuit, mă apucai să săp un şanţ,

În care să îmi pastrez proviziile, care pe timp de iarna vor fi făcute cranţ,

Şi înflăcarat de muncă, am creat un hambar micuţ de holde,

Asemenea furnicilor, care acum îmi par plăpânde.

Visteria a fost fondată, lumea mă cercetează de îndată,

Căci movila de bălegar e mereu împrospatată cu material vegetal,

Cât e ziua de lungă, am de lucru ca un hamal,

Însă nu mă plâng, căci am dat peste un loc bogat în plată.

Pasul doi l-am întreprins şi nu m-am lasat cuprins,

De nicio umbră de regret că timpul nu  m-a prins,

În toane bune, însă viaţa ţine cu mine,

Căci am trupul sănatos şi îmi va fi mult mai bine.

Osingură temere eu am,

Că lumina îmi va tăia craca de sub picioruşe,

Că mă va usca ca pe un rug lăsat în geam,

Fără să mă trezesc vivaci, lăsat izbelişte ca şi sumbrele ţepuşe.

3.09.2013