Mijloc de septembrie

Mijloc de septembrie

Băgăciosul soare s-a supărat atât de tare,

Pe cumătrul septembrie, încât i-a dat ca răgaz,

De veselie, câteva ore pe zi, încât acesta de necaz,

Îşi varsă nervii pe frumoasa doamnă, îmbrăcată în culoare.

Hrăpăreţul soare s-a luat la sfadă rău,

Cu cumătrul său, care aşteaptă la coadă,

Să-şi facă a sa intrare făloasă şi ca de rău să nu pară,

S-a strecurat cu vânt şi ploi într-o gură de hău.

Dar nu a fost mulţumit îndeajuns,

Pentru că a sa verişoară, vara, l-a supărat întrucât,

A devastatul iubitul sau pământ, până a ajuns,

Rocă fără viaţă, plângând după o boabă de rouă, dorind doar atât.

Asa că, prietenosul septembrie, scăpat la domnie,

Şi-a pus în gând să ajute secătuitul pământ,

Să-l fericească cu ploi şi vânt,

Pentru ca acesta să fie arat şi petrecut în hramul omeniei.

Şăgalnicul septembrie dă târcoale dimineţilor cu rouă,

Întrucât iubitul sol aşteaptă cu nerăbdare să plouă,

Şi ştie că în curâd o să fie răsfăţat,

Deşi cu soarele mai are o luptă de purtat.

Vremuitor din fire, soarele se iveşte blajin,

Căci ştie că trupul îi va fi schilodit,

Dacă se arăta fudul pe cerul înnegrit,

De păsări călăoare ce armonizează celestul din plin.

Din al său colţ, tânguitorul septembrie,

Îşi descarcă carele cu holdele vrafuri,

Iar pe altarul sacru sunt puse pe farfurie,

O gamă de fructe, zarzavaturi şi dulceţuri.

Septembrie se arată împăciutor cu suratele sale,

Primăvara, vara şi le arată cu mândrie,

Cum a stăpânit vântul, încât gutuile să rămâie,

Falnice pe crengi, părâd ostaşi în zale.

Priceput din fire, şerpuitorul septembrie a demascat orice robire,

Încât dovlecii şi-au luat zborul către felinare,

Căci timpul zilei se scurtează treptat,

Iar pe la sfârşit de lună, observi că mai repede s-a înserat.

Unduitorul său trup şi l-a expus pe câmp,

Iar plângăreţul sol s-a antrenat cu spor,

Să-şi croiască noi haine ce nu au să sară jamp,

Decât la primăvară, până atunci păsările zbor.

Septembrie îşi adună fiicele la sfat,

Să cerceteze starea la care  unuversul trebuie să fi clocotit,

În bătaia soarelui, a vântului şi să vadă ce aceştia mai au de luat,

De prin crânguri, lunci unde frunzele pe jos s-au pitit.

Încă e devreme de discutat despre un veşted covor,

Căci soarele încă le zâmbeşte tuturor,

Nu s-a desparţit de a sa soţie,

Şi vrea sa mai ţie zile pline de veselie.

Aşa că la mijloc de septembrie, natura mai are suflare,

E cecetată de o sumedenie de ochiuri de flori,

Care aşteaptă să facă rumoare,

Printre oameniii iubitori de naturale comori.

Mai rămâne de văzut dacă septembrie va deveni crud,

Sperăm în bunătatea lui să ascundă trupul ud,

Şi soarele să nu se războiască cu sergenţii lui,

Că ştim cu toţii că şi el, septembrie e supusul timpului.

15.09.2013