Copacul

Copacul

Colorat în verde şi statornicit pe un hăt de deal,

Străluce în ochii trecătorilor înălţimea ce nu se sfieşte,

Să ia ca prizioneră bolta cerului ca şi un val,

Adunâd deasupra corolii armata înaripatelor colorate.

Rădăcinile puternice zvâcnesc în străfundul solului,

Fragmentând în entităţi anatomice, scurmătorii parazitari,

Care se răscoală urcâd spre tulpina arborelui,

Înverzită de a soarelui calde luciri.

Un întreg vălmăşag zguduie scoarţa maronie,

Se clădeşte un fânar de scurte tulpiniţe,

Să dea curs înveşmântării lemnului cu o zdravănă ie,

Făcând o paradă a fibrelor ţesute vertical în cilindrii cu guriţe.

Tot urcând spre rondelele cu fundiţe pieptănate,

Se văd feţele sfioaselor lamele încă necercetate,

De puterea timpului şi se conturează în crăci,

Ajustate de bifurcaţii, crenguţe, frunze şi teci.

Iar de sus, adunate toate îşi dau mâna,

Şi ţin sfatul muncii primăverii trecute,

Se înveselesc cu toţii, frunze, ramuri şi lemnoasele armate,

De frumosul mantou corolar devenind frate cu luna.

Râzând printre dintii rămuroşi, arborele îşi ascute auzul,

Să-nţeleagă glasul celor care îl ciupesc de crăci prea tare,

Sau îşi fac din ale sale braţe, sărăcăcioase căscioare,

Păsările cu gâturi golaşe, ce farmecă pe toţi cu cântul.

Uneori, plictisit de rumoarea picăturilor reci de ploaie,

Pare că le vorbeşte călătorilor despre durerea singurătăţii,

Simte că-i udat de mirajul oamenilor îndrăgostiţi şi căutători de senzaţie,

Face din al său trunchi, adăpost pentru a dragostei împărăţii.

Răzbunat de a soarelui lucire, copacul îşi revine în fire,

Îşi desface sacoul frunzos şi de acolo observă,

Pieptul bogat cu ale sale fructe servite pe a ramurilor tavă,

Parfumate cu licoarea aerului violet, devenit mire.

El, copacul este investit cu rolul unui vornic,

Menit să se preocupe de chemarea nuntaşilor la nuntă,

Cu sârguinţă, el se prezintă tuturor cu înţelepciunea unui vârstnic,

Şi dă curs glumelor, strigăturilor şi luarea cu fală a câmpiei, acum luată.

Mirele celest, aerul e proslăvit de toată suflarea vegetativă,

Fluturii ţin arcuşul, ciocârlia este solista auditivă,

Florile  îşi deschid ale lor gămălii odorizante

Iar copacul ţine isonul acestei nunţi vrăjite.

Bucuros de a sa ispravă şi azi continuă aceiaşi paradă,

Frenezia lumii în sărbatoare domneşte fără încetare,

Copacul fluieră printre frunzele sale, sinodul lumii dătătoare,

De speranţe, viaţă şi se pune din nou pe sfadă.

2.03.2013