Capriciu

Capriciu

Pătimaş din fire, mă arunc în neştire,

În limanul sensibilului, şi culeg,

Zăcăminte de suciri emoţionale, pe care apoi le dreg,

Cu un balsam aromatic de săruturi părtinitoare.

Zăpăcit de fierbinţeala amorului,

Căzui abandonat în braţele dorului,

Fără căpătâi, învolburat de suflul febril,

Ce conteneşte la împlinirea visului infantil.

Dar furnicarul de simţăminte se arată fioros,

Şi dă glas acelui puls voios,

De a degusta frăgezimea spiritului,

Căţărat pe liana dragostei, robind firea omului.

Scormonind în scoarţa amorului,

Capriciul se interpune între spirit şi voinţă,

Încât produce amorezatului mare suferinţă,

Alungâdu-i de pe chip urma zâmbetului.

Dar nesocotind tulburarea amorului,

Capriciul zvâcneşte din rărunchi,

Şi ca un vulcan, dărâmă centrul sufletului,

Lăsându-l sărăcit de lumina din ochi.

Răzvrătit din fire, capriciul duce o viaţă de celibatar,

Şi cu iscusinţă, găseşte calea de a creea o neputinţă,

Celui care poartă în suflet o dorinţă,

De a fi iubit, fără umbra vreunui hotar.

Nepriceput în a înţelege binele pământesc,

Capriciul hotărăşte să oropsească neamul omenesc,

Şi nu de multe ori acesta i se închină,

Fără a cârti, sperând zilnic la o viaţă mult mai bună.

Neputincios în faţa spâului, mă lăsai condus,

Pe cărarea dorului, încăt m-au înnăbuşit,

Trăirile intense pline de senzaţii de nestăvilit,

Şi astfel căpătai experienţa unui basm spus.

Dar, eu, zbuciumul îl trăiesc din plin,

Şi capriciul se agaţă ca un spin,

Pe al meu suflet bonav de dor,

Încât nu am puterea sa fiu liber, să zbor,

Într-o altă lume, mai puţin suferindă,

Iar chipul să nu se vadă plâns în oglindă,

Iar amorul să-şi arate o altă faţă,

Mai blajină, nu atât de semeaţă.  

   

20.11.2013

Candid

Candid

Fructuoasa viţă din maldărul de cugete,

Se înghesuie printre servitori să-şi arate faţa,

Şi lucindă ca arama le împărtăşeşte tuturor câteva strigăte,

Răsfirate pe platoul umilinţei, nestatornic ca şi aţa.

Cugetarea neprihănită rodeşte în spicul vremii,

Se îmbracă cu pardesiul calduros al sufletului,

Şi nu e strâmtorată de niciun vifor al duşmanului,

Ci e precumpănită de nesaţul inimii.

Platonică din fire, cugetarea tânjeşte după iubire,

Şi se frământă în cadrul palpitaţiilor puternice,

Unde dorul îi dă târcoale şi o lasă mai mereu cu ochii în soare,

Şi de aceea, ea, cugetarea poartă poveri groaznice.

Însă nimeni nu-i mai puternic ca ea,

Şi nu-i poate spune că timpul se prăvale în univers,

Fiindcă suflul ei se repede să creeze un vers,

De alint, pe care să-l dezbată cu însăşi firea.

Dar candid, ea se lungeşte pe sofa,

Şi din ale sale cosiţe curg petale de garoafă,

Iar harul său se revarsă peste încăpere,

Luminând falnic peste ramurile minţii, încă tinere.

Savuroasă, îndestulată cu simţuri fragile,

Cugetarea activează într-un cadru gătit,

Doar celor care dau frâu liber gândului pitit,

În străfundul inimii vast ca mările abisale.

Melodică şi înţepătoare, cugetarea te primeneşte,

Cu cântări alese încoronate la un simpozion,

De trăiri vivace împrospătate cu acel filon,

De veşnicie, neumbrite de dureri trăite.

Chipul ei luciferic captivează atenţia,

Suratelor întristate de neputinţa lor,

De a evada din colivia prostiei şi a durerilor,

Invidiind fiinţa de geniu a cugetării, bulbucind ca drojdia.

Euforică şi prăpăstioasă, ea sădeşte în fiinţe,

Conştiinţă ascuţită la săgeţile veninoase,

Ale simţurilor trupului şi vine în sprijin să le înveţe,

Că cel mai de preţ etimon este mintea luminoasă.

Ca şi sfetnic, p-recursor durerii, cugetarea participă,

Zi de zi la vălmăşagul lucrurilor din hotarul vieţii,

Îl deznoadă de şireturile prea lungi ale frunţii,

Zâmbindu-le mai apoi candid tuturor, rostindu-le cu tărie că îi pupă!

18.11.2013

Prelungiri

Prelungiri

Sacadat de oftări asemenea celor de plumb,

Mă încumet să o apuc pe cărarea apusului,

Să mă zbat în trăiri prelungi în rumoarea fusului,

Cântând viersul tăios al celor aflaţi pe un dâmb.

Captiv în lumea tragicului şi a timpului,

Mă înfăşor cu plapuma amintirilor,

Care se încolăceşte pe spinarea fiinţei, dând chipului,

O aură neagră, ce se răsfrânge peste albia vremurilor.

Nesocotinţa de a demara un anticiclon,

Împotriva trudei care nu mă lasă să dorm,

M-a purtat până în pânzele unui mare balon,

De trăiri meticuloase, până am ajuns să-l farm.

Explozia s-a declanşat ca un uragan,

Ce nu are răbdare să-ţi pregăteşti interiorul,

Pentru tot ceea ce este nefast, iar sufletul,

Se împotmoleşte în bolovanii râncezi ai unui an.

Vifornicul clopot al durerii răsună prelung,

Şi-n inimă se poartă o bătălie ce nu pot să o înfrâng,

Ş secerat de neputinţă , cad pradă răbufnirii,

Articulată de un soi de tânguieli, menită omenirii.

Descumpănit de amploarea tragismului sufletesc,

Păşesc sfios pe un altfel de tărâm, unde simt că amorţesc,

Iar trupul mi se frământă de răcoarea lividului,

Participând la ritualul funest al mortului.

Acest cadru morbid îmi oferă şansa,

De a căuta răspunsul mult dorit,

Ce sufletul şi-a tras nădejdea că nu va mai avea de suferit,

Pe acest pământ sortit să dezrădăcineze speranţa.

Fiinţa îmi devine alergică la întregul criptic,

Care se menţine unitar în orice clipă,

Şi din mult patos, se eşalonează mistic,

Un şirag de volburări curbate pe o prispă.

Răsună din uliţă o frântură de doină,

Dar plânsul mă năpădeşte şi eul se încinge,

În licăriri tăioase, încât sufletul se unge,

Cu mirul durerii şi ziua nu mai e senină.

Trudit de încercări interioare, mă afund într-un culoar,

Unde revăd cum paşnicul timp devine călău,

Şi se repede spre centrul lăuntricului, de unde doar,

Alintu, vindecă nevrednicia sufletului tău.

Astfel simt cum se prelungeşte o vreme,

Care se abate de la cărări cu perspective deschise,

Parcă salvate în braţele istoriei nescrise,

Asteptând să se înfăţişeze pentru întreaga lume.

14.11.2013

Drum deschis

Drum deschis

Cale, potecă, dumbravă, rută, în fine, cercetare

Toate duc către aceiaşi poartă de intrare,

Spre feerica panoramă a lumii grăbite,

Care-şi coase sacoul ros de grijile trudite.

Calea duce către o sigură păşire,

Uneori gândită, alteori efectuată din instinct

Ea îndrumă  trupul omului către acel fruct,

Necopt, tânăr, ce te îmbie spre dăruire.

Ideea de drum zăboveşte în mintea fiecărui om,

Care freamătă la ceasul următor,

Şi speculează filamentul acelui crom,

Vizat de albul ochiului iscoditor.

Fiecare dintre noi se dedică să creeze un soi,

De încântări care să-l menajeze de flirtul ispitei,

Nu de multe ori rămâne în faţa lui ca un cotoi,

Adormitat în propria blăniţă năclăiată de mujdei.

Dar nu ne dăm în lături să fabricăm idei,

Să le conturăm pe panouri demne de urări,

Să le frământăm cu germenii speranţei,

Şi să se îmbarce în palatul belşugului înrâurit de cântări.

Cu toate că nesăbuinţa uneori cercetează minuţios

Printre sfeşnicele lemnului şi vânează fala omenirii,

Ea se dovedeşte a fi preoteasa cenaclului firii,

Care-şi rânduieşte lucrurile pentru ca omul să fie mai puţin sperios.

Ne spetim cu toţii să găsim acel drum deschis,

Care să ne permită să ne legăm de braţul vânjos,

Al timpului, din fire, nemilos,

Şi să parcurgem perimetrul vieţii de soartă scris.

Ne pregătim a dejuca filmul destinului

Întovărăşit cu patimi şi dureri lâncede,

Fără guri de aerisire, cu sfidări din partea spânului,

Şi visând la acele drumuri blânde.

Calea ce o urmează fiecare stă să se diversifice,

În particolele unor atomi solari,

Care să le edifice în firavele cleştare,

Spre aurora masei vegetale şi învăluită în mii de ramuri.

Dar în final ne oprim asupra unui gând firesc,

De ce cu toţii vrem să păşim către alaiul ceresc,

Răspunsul vine prompt din partea acelui gând lumesc,

De a fi om, de a trăi pe acest pământ a căror umbre par că lucesc.

  

12.04.2013