Candid
Fructuoasa viţă din maldărul de cugete,
Se înghesuie printre servitori să-şi arate faţa,
Şi lucindă ca arama le împărtăşeşte tuturor câteva
strigăte,
Răsfirate pe platoul umilinţei, nestatornic ca şi
aţa.
Cugetarea neprihănită rodeşte în spicul vremii,
Se îmbracă cu pardesiul calduros al sufletului,
Şi nu e strâmtorată de niciun vifor al duşmanului,
Ci e precumpănită de nesaţul inimii.
Platonică din fire, cugetarea tânjeşte după iubire,
Şi se frământă în cadrul palpitaţiilor puternice,
Unde dorul îi dă târcoale şi o lasă mai mereu cu
ochii în soare,
Şi de aceea, ea, cugetarea poartă poveri groaznice.
Însă nimeni nu-i mai puternic ca ea,
Şi nu-i poate spune că timpul se prăvale în univers,
Fiindcă suflul ei se repede să creeze un vers,
De alint, pe care să-l dezbată cu însăşi firea.
Dar candid, ea se lungeşte pe sofa,
Şi din ale sale cosiţe curg petale de garoafă,
Iar harul său se revarsă peste încăpere,
Luminând falnic peste ramurile minţii, încă tinere.
Savuroasă, îndestulată cu simţuri fragile,
Cugetarea activează într-un cadru gătit,
Doar celor care dau frâu liber gândului pitit,
În străfundul inimii vast ca mările abisale.
Melodică şi înţepătoare, cugetarea te primeneşte,
Cu cântări alese încoronate la un simpozion,
De trăiri vivace împrospătate cu acel filon,
De veşnicie, neumbrite de dureri trăite.
Chipul ei luciferic captivează atenţia,
Suratelor întristate de neputinţa lor,
De a evada din colivia prostiei şi a durerilor,
Invidiind fiinţa de geniu a cugetării, bulbucind ca
drojdia.
Euforică şi prăpăstioasă, ea sădeşte în fiinţe,
Conştiinţă ascuţită la săgeţile veninoase,
Ale simţurilor trupului şi vine în sprijin să le
înveţe,
Că cel mai de preţ etimon este mintea luminoasă.
Ca şi sfetnic, p-recursor durerii, cugetarea
participă,
Zi de zi la vălmăşagul lucrurilor din hotarul
vieţii,
Îl deznoadă de şireturile prea lungi ale frunţii,
Zâmbindu-le mai apoi candid tuturor, rostindu-le cu
tărie că îi pupă!
18.11.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu