Culcusul

Culcuşul

Frigul caută o frunză tranşată de vântul viforos,

Şi se înduplecă  s-o pună jos,

Fără să fie lovită şi o piteşte,

Peste un trup de mort şi zoreşte,

Să adune alte frunze goale peste locurile care,

Stau să se dărâme peste singurătatea lumii,

Şi se vaietă întruna că nu s-a trezit nicio pasăre,

Să-i plesnească în urechi cântecul izbânzii.

Lângă trunchiul de copac se oboseşte un copil,

Să-şi găsească un culcuş pentru o seară cu ger năprasnic,

Bolboroseşte codrului o doină şi-l întreabă ca un senil,

De ce totul se roteşte în capul lui ca şi nebunia unui vârstnic.

Codrul nu-l ajută să descânte ceasul,

În care tatăl său l-a făcut să-şi plece capul,

Şi să se avânte în vijelia drumurilor strâmte,

Ca să-şi simtă suflul apăsat de  a frigului  valuri caste.

Pribegind prin desişul dumbrăvii nepăsătoare,

Căută cu ochii să cuprindă frăzegimea unei saltele,

De licheni şi de vreascurile ciuntite de a vânturilor boltire,

Să-şi procure un pătuc şi un somn profund între recile stele.

Freamătă la gândul că-n curând o să i se usuce,

Ochii de atâta amărăciune şi se întinde să se culce,

Dar nu poate că-l înţeapă frigul priponit într-a lui coastă,

Încât copilul crede că-i  muşcat de o întreagă haită.

Dar cu haina lui de iarnă nu poate să răzbată,

Într-un timp lovit de un  ger hidos şi a sa faţă,

E străpunsă de fiorduri gheţuroase şi nu poate să le topească,

Că-i pătruns cu totul într-a morţii faţă, fără să-i crească,

Deasupra culcuşului îngheţat, un noian de doruri, de înviat ,

Şi morţii răpuşi de a gerului spiriduş,

Să nu răsune în anonimat, copilul trist şi îngândurat,

Privigheat doar de răbufnările unui vifor fără al său tuş.

Frigul pare că l-a dus în lumea visului cu soare,

Unde ştie că o veselă cântare,

O să-i mângâie durerea ce l-a îndemnat să-şi zorească,

Paşii trepidaţi către o nouă casă sufletescă.

Dar lăsat în tagma lui, fără ceasul vrednic de repetat,

Mersul umbrei ce s-a înhăitat cu lungimea drumului,

A ajuns în luminişul luciferic şi s-a antrenat,

Să-şi găsească un adăpost până la ceasul întunericului.

Vântul pare că i-a dezgolit şi curajul de socotit,

Timpul cât a mai rămas până când el, copilul,

Se va vedea tras de un car cu scânduri şi copleşit,

De acel duh putrezit, s-a întors din ghearele hainului.

Şi a devenit pe loc, străinul de la început.

Dormitând pe culcuşul de licheni,

Şi zbierând dupa timpul cu lumeni,

Inundat de lumina ceasului trecut.

31.01.2013