vineri, 24 ianuarie 2014

Tarisoara sfanta



Țărişoară  sfântă


Țărişoară  sfântă, mutu-i plin de rugă,
Te tot strigă să-i dai o pungă,
Dar tu te uiţi la el sfioasă,
Ce mi-e mie bine, cu faţa ta trasă?

Țara îi răspunde mutului că-i păcat,
Că unul ca dânsul, în ea s-a întrupat,
Că îşi roade mâinile de grija lui,
Împreună cu argaţii statului!

Țara îl trage pe mut de mânecă,
Şi la o schimonoseală de-a lui, peste faţă una-i flutură,
Tu stai ziua întreagă fără muncă,
Când eu sunt a românilor pătură!

Mutul pricăjit şi zburlit la păr,
Se descalţă niţel şi se pune la vedere,
Se apleacă turceşte şi nimeni nu are o părere,
Îşi adapă setea cu un castron cu zăr.

Îndestulat, mutul merge în faţa ţării,
La o mare audienţă, însă necioplit şi tânguit,
Îşi înfinge mâinile în mantoul prădării,
Încât şi pruncul abia miruit, rămâne uimit.

Țărişoară cu cunună, de ce nu vii cu vreme bună,
Părea că se roagă mutul, încolţit de boală,
Dar viaţa îl arată fără fală,
Şi din ochii săi curg lacrimi, punâd sare pe rană.

Țara, mândră de a sa făptură,
Îl trânteşte jos la pământ pe cel fără de-o pată,
Îl zdrobeşte în bătaie, pentru că simţi cum el în gând o înjură,
Însă bietul mutălău are o faţă moartă.

Țărişoara e mulţumită că protestatarul,
S-a cam domolit niţel şi cugetă la semnul,
Pe care mutul îl face cu disperare, încât nici banul,
Nu au cum să-l scape de moarte, nici la anul!

Țărişoara îşi abrogă toată sfidarea,
De a decapita un ins flămâd,
Neştiind că însăşi uitarea şi nepăsarea,
L-a trimis pe mut, în moarte plângând.

Țărişoara se dezminte faţă de toţi,
Rostindu-le celorlalţi că în stat nu sunt hoţi,
Ea îi guvernează bine, fără să aibă grija zilei de mâine,
Că e darnică şi bună, în urechi auzindu-se doar: cine?


Răzvrătit din morţi, mutul le strigă tuturor,
Că viaţa de dincolo e mai dulce ca oriunde,
Însă dobândind aripi, si-a luat zbor,
Către farul luminos al cercului cu blide.

Țărişoara îi blesteamă şi îi cere o fărâmă,
Din trupul lui ciuruit de ale ei lovituri,
Şi cu toată prostia văzută, curmă,
Definitiv, viaţa amărâtului, cu zeci de bubuituri.


Aşa e viaţa în România!      24.01.2014









miercuri, 22 ianuarie 2014

Muzicianul



Muzicianul


Zilnic zeci de sunete se acordă,
În diferite graiuri care concord,
Cu identitatea particular a fiecărei limbi,
Ce-şi umezeşte simţul cu tumultul tonurilor de scribi.

Sunetul prelevat de la oameni,
Te îndeamnă la o înviorare subită,
Uneori difuz, alteori prelung sau cu nuanţă cântată,
El e cel ce te îndrumă către straja de lumeni.

Sub protecţia astrului selenar, sunetul,
Se răsfrânge candid în urechea celui cufundat,
În adâncimea nopţii, încât spiritul,
Se contopeşte cu miraculosul peisajului cercetat.

Acordat în tonuri, sunetul se infiltrează într-un tot,
Unitar, care distribuie o imagine auditivă bogată în trăiri,
Încât cei alintaţi de un glas puternic ancorat în simţuri,
Se dau duşi în plasa muzicii, fascinantă rău de tot.

Aşadar muzica devine resursa vie a lăuntricului,
Infiltrat în feeria timbrului, năucind orice muritor,
Meditâd asupra traiului dus în decursul timpului,
Făuritorul filonului de speranţă, insul devenind un mic zburător,

Către sfera melodioasă a ciclului vieţii,
Oferind mii de palpitaţii pentru “n” populaţii,
Menite să acceadă într-un legământ tacit,
Cu lumea sonoră, acordată armonic în mod voit.

Dintr-un fundal neprecis, îşi face apariţia şi muzicianul,
Cel care îşi ascute farmecul prin glasul deschis,
Răcoreşte boarea arzândă a inimilor cu tocul închis,
Şi dă sharm notelor ce au ieşit din duetul cântului.

Muza artistului vocal e viaţa clipocită de hazard,
Încât munca îl defineşte în statut ca şi un bard,
Al dorinţelor inimii căreia nu i se opune nimeni,
Şi te îndrepţi să le înfăptuieşti, încât individul şi muzica devin prieteni.

Muzicianul îşi etalează afinităţile pe parcursul unui concert,
Iar de fiecare dată mesajul piesei te ţine incert,
Dorind să asculţi mai profund ritmul cântecului,
Pironit în adâncul sufletului, răcorind para focului.

Urechea îşi deschide larg timpanele,
Colindând benevolă areea tic-tac-ului,
Care domneşte în huzurul acordurilor vocale,
Şi frânând zborul timpului, când se aude vocea muzicianului.


22.01.2014.


marți, 21 ianuarie 2014

Seful



Şeful


Şuierătoarea consoană “ş” a limbii române,
Este capul de afiş al termenului şef,
Echivalentul celui mai asupritor individ,
Sau poate amabil, când situaţia o impune.

Căpitan al unei activităţi de lucru,
Şeful poate induce celorlalţi subordonaţi,
Un stil propriu de ghidaj, încât pentru cei mulţi,
Se restrâng unele afinităţi personale, fiecare devenind mai puţin mândru,

De prestaţia adusă, însă zorind cu trudă,
Pentru derularea muncii zilnice, fără vreo urmă de ciudă,
Însă şeful se perindă linear în vâltoarea muncii,
Matinale, ea devenind forţată, zorind ca lunaticii.

Deşi e mofturos, muzica şefului sună tendenţios,
Şi dacă pe nervi este călcat, el devine furios,
Încălcând omenia, jicnind sărăcia,
Şi urlând ca un sălbatec, manifestându-şi mania.

Băgăcios din fire, te descoase bine,
Te cântăreşte dintr-o privire şi se întreabă cine,
O să se revolte, dacă  cumva vreun umil,
Nu i-o plăcea judecata lui, sfârtecându-i capul cu un tarif instabil.

Tu de crănţăni din dinţi, să nu cumva să îi raspunzi,
Că-ţi vine de hac, şeful cu cap de drac,
Te loveşte unde te ustură mai rău şi îndată pac,
Tu rămâi fără venit, lâncezind ca cei flămânzi.

Tot de şef se aude şi în pauza de masă,
Toţi se preocupă dacă e prin preajmă,
Căci  nedrept e  din fire şi nu te lasă,
Să-ţi duci traiul uman, dar asta nu-i bine, aşa că lasă!

Şefule cu lovele în portofele,
Ia auzi tu cum gurile rele,
Te defăimează ziua toată ca nişte suferinzi,
Şi tu, deloc nu te aprinzi!

Şefule, tu ştii cum să le sari la gât,
Celor pe care îi prinzi ca te sfidează,
Ştii anume ce îi îndurerează şi cât,
Vor putea să îţi ţină piept, şi până atunci, chinul durează.

Şefule cu maniere, de descotoroseşti de toate cele,
Ce îţi dăunează renumele şi curând şi gurile,
Pe care tu le hrăneai, se umbresc ca şi un pai,
În faţa regelui “leu”, când rămân sumbri ca un scai.

Vai! Săracii angajaţi, ca de trudă sunt îngreunaţi,
Trag câte şi mai vrute pentru un leu cinstit,
Şi cu gurile închise, se căznesc ca şi piraţii,
Să supravieţuiască în lumea şefului, mai-marele bandit!


21.01.2014

duminică, 19 ianuarie 2014

Calimara versului



Călimara versului


Cum se cade în viaţa asta trecătoare,
Ca şi condeiul să ia chip de zburătoare?
De ce penele se înmoaie într-un tuş de calimară,
La orice clipă a timpului, fie albă, fie neagră?

De ce sufletul e părtaşul acestui Irod,
Care spumegă în fiorul unui întreg norod?
De ce  se întovărăşeşte cu asprimea mucului de ceară,
Când el ar putea frumos să mediteze la ceas de seară?

De ce orologiul îl înnebuneşte pe poet,
Când el este muncit de gânduri şi cât mai cochet,
Încearcă să orneze limba maternă întro altă nuanţă,
Viu sonorizată de cuvinte demne, cu o mare importanţă?

Dar cuvintele nu se înşiruiesc oricum pe hărtie,
Ele sunt întâi gândite, cu o mare dibăcie,
De ce se întreabă cel întunecat în gândire,
Dacă înţelesul lor are vreun rost pentru pentru omenire?

Fonetismul lor se încuibăreşte  pe un firmament,
Îmbălsămat katodic cu un strop de cerneală,
Adunată într-o călimară, ce pentru unii rămâne un ornament,
Însă pentru cel ce scrie e soluţia potrivită de tocmeală.

Versul e matricea care vântură greşeala,
El e umbra asprimii celui care vrea să doboare,
Statuietele încolonate în palatele în fervoare,
Şi încântă auzul celui plin de îndrăzneală.

Versul se strecoară aşezat printre rânduri,
Încât simţul ia aminte la orice formă,
De elevată exprimare şi o ridică la rangul de filiformă,
Triumfând peste vasta oaste de gânduri.

Tuşul luceşte în călimara înnegrită,
Şi peniţa scufundată în soluţia căznită,
Îşi abrogă rolul de soaţă al celui care,
Vrea să dea o raită printre manuscrisele superioare.

Dâra de cerneală se aşează  semeaţă pe albitura celulozică,
Şi alcătuieşte un şirag de vorbe cu iz de lozincă,
Pentru cel învolburat de gustul de a creea parodie,
Sau de a cerceta atet opera lirică numită: poezie.

Lirismul se împleteşte cu harul poetului răbdător,
Care îşi adună gândurile într-un cleştar de sine stătător,
Şi cu mult migală îşi clădeşte un statut de meritor,
Neegalat în fineţe şi cultură, de niciun muritor.


19.01.2014