Lasa-ma...

Lasa-mă…

Lasă-mă în pace, că nimic nu îmi place,

Lasă-mă în rumoarea de afară,

Şi-mi umple paharul cu ceară,

Ca să ardă vreme mai multă, altceva nu poţi face.

Lasă-mă cu mintea goală,

Că doar aşa nimic nu mă mai scoală,

Din zbenguitul vieţii, uneori ferit de boală,

Adesea trântit într-a mea poală.

Lasă-mă în umbra zilei de azi,

Ca să vânez fada vigoare a unor brazi,

Din decorul căsuţei mele, acoperită de stâlpul de lumină,

Căci fără electrica energie, nu am inima bună.

Lasă-mă în plânsul tainic la ceas de amurg,

Întrucât atunci suspin adânc precum un murg,

Iar pe faţa-mi părăsită de culoare, lacrimile îmi curg,

Mă aştept ca suflul să fie aprins de focul în pârg.

Lasă-mă în delirul sufletului care ţinteşte,

Să meargă mai departe şi întradins se încolăceşţe,

Pe fusul temporar al traiului păsuit de durere,

Încărcat cu momente demne de o zdravănă atenţionare.

Lasă-mă la chimirul apogeului demnităţii,

Că doar astfel pot instaura domnia dreptăţii,

Şi nu visez la timpul medieval şi nici la cel communist,

Ci sunt un aprig susţinător al veacului futurist.

Lasă-mă cu nostalgia timpului trecut,

Căci mă  bucură îndeajuns să-l rememorez în mod plăcut,

Încât tot ce vine nou în viaţă,

Să nu fie umbrit de orizontul trecut, dându-I o altă faţă.

Lasă-mă să mă desfăt cu mierea de pe urmă,

A fagurelui construit cu migală, fără o dâră de brumă,

Iar ceara să se fărmiţze în miresme virgine,

Proliferând cercul lumii trăite prin propriile gene.

Lasă-mă să mă agăţ de trunchiul solid,

Al visului de a trăi în prosperitate şi în mod candid,

Să mă  cufund în autenticitatea noii eri,

Înrolat în vivacitatea zilelor lipsite de erori.

Lasă-mă sprijinit de umărul tandru al pasiunii,

Care negreşit alină beşicile fuziunii,

Amorului şi a plăcerii de a forţa destinul,

Şi de a-l antrena pe ruta soră cu norocul.

Lasă-mă consolat de tânăra speranţă roditoare,

Care participă cooperantă la făgaşul zilei următoare,

Îmbujorată de muncă şi voinţa călăuzitoare,

Spre tărâmul real al comunităţii pâlpâietoare.

Lasă-mă pătruns de mirul glasului,

Slobozit dintr-un gâtlejului dăruit cântului,

Lasă-mă în calea omului binevoitor,

Căci numai el, va fi a toate făuritor!

4.01.2015

Razvan

Răzvan

Scrijelind o bucurie, răscoleşte o amintire,

Scripetul sentimentului se unduieşte,

În răsunetul timpului şi râvneşte,

La un stindard alb în plină strălucire.

Compătimit de vuietul dorului, fiorul,

Se balansează pe escadrilele ceasului,

Văpaia amorului tânăr furnică obrazul,

Purpuriu al răzvrătitului Răzvan, neîmpăcat cu soarta lui.

Suspinul lui în plină zi implementează melancolie,

Tânjeşte după dramul de robusteţe din a lui şăgălnicie,

Căci fără pătura lui moale şi plină de armonie,

Simte că e încătuşat de aprigi rugăminţi, ca într-o domnie.

Însă sfidarea tristeţii constituie pentru sine,

Angajamentul de a lupta contra oricui intervine,

Să mânjească cu ifose şi tabieturi,

Credinţele unui tânăr înfipt în lagărele cu frământări.

Descoase vreme de o oră, fiorul care-I curge prin venă,

Dă valma printre hrisoavele fierbinţi, ce-I udă şi o genă,

Însă firea se precipită şi cade în visare,

Asemenea lui Dyoniss, în cântarea de noapte tânguitoare.

Dar aţipirea nu durează mult, căci săracia,

Îi umbreşte chipul cu barbă retezată şi injuria,

Aparută ca un  ecou în diafanele urechi,

Îi străfulgeră mintea şi trupul, ca în erele vechi.

Prea tânăr acest băiat din mileniul trei,

Să înfrunteocările unor mişei,

Cu sufletele încărcate de venin şi amarăciune,

Războite cu înfocare, precum cohortele bătrâne.

Răzvan, un tânăr şaten, cu ochii căprui,

Nu se sfieşte să dea curs jignirilornui fiu,

Stăpânit de patima jocului şi împieliţat,

Caci izbânda nu va avea reuşită, fără cugetul lui de învăţat.

Un lujer de bărbat, cu ochii scăpăraţi în taină,

Răzvan priveşte adânc la cutele de pe haină,

Căci ele fac diferenţa dintre umil şi bogat,

Şi caută să le îndrepte, păşind cu tact şi împăcat.

Şi paşii si-I îndreaptă catre un curs de literatură,

Căci ştie ca pentru a răzbi, are nevoie de o elevată învăţatură,

Însă satisfacţie bănească nu va primi prea multă,

Căci limba e o artă şi nu mulţi o ascultă.

Cursorul unei lumi nedivizate în potlogării,

Literatura va face din Răzvan un vânjos aparător al fericirii,

Căci însăşi fiinţa lui marturiseşte pasiunea,

Pentru neputinţele lăuntricului, adesea împovărat de nea.

Al său nume, Răzvan, derivă din etimonul răzvrătire,

Şi trage cu dinţii să-şi apere sensibila fire,

De cei care nu au o astfel de îndârjire,

Însă robesc străfundul omului cu împătimire.

3.01.2015

Trece vremea

Trece vremea

Sunt de multe ori în cumpănă,

Şi nu ştiu să mă descurc fără pană,

Simţul mi se lungeşte până la refuz,

Că de multe ori, rămân şi fără auz.

Mă tulbură freamătul vremurilor de azi,

Deloc carpatice ca în vremea anticilor daci,

Sunt vremuri noi şi totodată bune, însă dacă nu te descarci,

Nu dobândeşti măsura lucrurilor, fără să nu taci.

Te zbaţi în adâncul fiinţei tale,

Pentru ceea ce viaţa te suprimă în văi abisale,

Cugetative de altfel, căci ţelul tău,

E să triumfi, fară să faci vreun rău.

Vremea încarcă de multe ori ceasul,

Cu minute de năduf şi ofuri neprelucrate,

Căi vicleşugul vieţii e mai aprins în tactul,

De a conlucra la plânsul unei fiinţe îngândurate.

Şi trec adesea multe clipe,

În care nu reuşesc să mă identific,

Cu ceea ce deunăzi ştiam despre al meu fizic,

Şi risipesc gândul meu precum fumul din pipe.

Vremea e ţintuitoarea fiinţei mele într-un ţarc,

De altfel neomenesc, că doar aşa pot trage un arc,

Către noianul ceasurilor rele,

De care nu pot să mă feresc de ele.

Căci sunt mai puternice decât a mea simţire,

Şi nicio umbră de iubire nu luminează a mea privire.

Întunecată în negura vremii fascinante,

A zilelor de mâine, viitor, şi totuşi necompletate.

Trece vremea şi mă trec şi eu,

Căci nu sunt veşnic trăitor,

Pe acest tărâm părtinitor,

Şi mă îngân în clipe precum un mic Dumnezeu.

Şi fierb în ale mele trăiri ironice,

Căci nicicum nu sunt istorice,

Sunt dezolat de frigul de afară,

Şi-mi pare că văz că e o iarnă rară.

Şi e miez de zi când scriu,

Aceste rânduri care par să contureze,

Răsuflul din această zi ce ţine să dureze,

Mai mult decât timpul în care încercănat nu o să fiu.

Şi trec minute în şir în care,

Ma destăinui şi ţin morţiş să dau citire,

Glasului lăuntric care arde cu tărie,

Spulberând charmul necazului ce nu o să mai fie!

Îmi plimb pixul pe hârtie,

Căci nu ştie decât să însufleţească,

Gândurile fiinţei fără făţărnicie,

Liniştind vremea, nesăbuită şi oricum de privire făcută fleaşcă!

1.01.2015

Eu, te vreau...

Eu, te vreau…

Eu, te vreau, te vreau,
Vreau cu mine sa te iau peste tot,
Dar ochii tăi sunt reci şi îmi vorbesc aşa cum pot,
Furând din a lor ghimpe, esenţa aşa cum apăreau.

Ochilor tăi le trebuie căldură,
Şi totusi tu nu te acomodezi cu o astfel de conjunctură,
Nu înteleg de ce te persiflezi,
Şi de ce doar distanţă păstrezi.

Eu te vreau, te vreau, 
Dar nu la fel ca tine de ciudat,
Căci deşi ard, observ că mă traduci ca pe un obsedat,
Culegând din zile doar frânturi de lianturi, care îmi înconjurau,

Sufletul, cand de încantare, cand de starea de sfidare,
Căci ochii tăi sporesc în profunzime emoţii,
Însă nu scânteiază de lucirea fericirii,
Ascund în ei crâmpeie de sforţare.

Eşti pe placul inimii mele,
Deşi îmi îngadui să privesc cu jele
La chipul scăldat de paloarea unui sentiment,
Neprihănit comparativ cu un fior impertinent.

Când zic că te vreau, fac apel şi la simţul ocular,
Mi-e greu când mi te opui, dar ca şi un vizionar,
Nu mă dau în lături de a recepta negativismul tău,
Căci mai mult mă cuprinde entuziasmul de a fi al tău.

 05.11.2014

Firul ierbii

Firul ierbii

Firul ierbii eu îl plâng,
Că e neted când îl ating,
Şi mă doare că e rupt,
Mâna omului de sevă l-a supt.
Aş fi vrut să mai fie verde,
Dar frumuseţea sa încet se pierde,
Că e doar o boare de oxigen,
Şi va creşte la următorul fenomen.
Firul ierbii îmi fură privirea,
Şi-o ascute precum securea,
Ca să caute în liniştea ei
Grija soarelui pentru mantia atmosferei.
Şi aşa deschişi la cercetaşi,
Soarele îşi răsfrânge razele către bouraşi,
Iar ei plăpânzi şi verzi,
Te îndeamnă să îi cercetezi.
Firul ierbii te răsfaţa dimineaţa,
Când cu lujerul plin de albeaţa,
Te îmbie să îi culegi roua,
Şi să îţi umezeşti ochii cu licoarea sa!

03.07.2014

De ar fi cucul pasare rara

De ar fi cucul pasare rară

De ar fi cucul pasare rară,

Poate c-ar pleca mai des din ţară,

Ca şi suratele să-i ducă dorul,

Asemenea ratelor plecate cu cârdul.

Şi le-ar încânta auzul altor fraţi,

Care încântaţi de glasul lui,

Ar tânji după apariţia lui,

S-ar sui pe alte cetăţi.

Şi le-ar da romanilor dreptate.

Ca ei au parte de cântece neînvăţate,

Ci rostite din suflu propriu,

Menite să înlăture orice doliu.

De-ar fi cucul pasăre străină,

Românului nu I s-ar mai părea viaţa haină,

Ci s-ar mâmndri cu neamul său,

Şi l-ar asculta mai des pe la pârâu.

De-ar fi cucul mai deştept,

Nu ar mai fi atât de drept,

Să rostească din primăvară,

Că viaţa îşi urmează a sa scară.

Cântată cu glasul comun,

Al celui mai bun,

Dintre suratele cu glas,

El fiind cel  care are mai mult de tras.

Că din zi şi până-n noapte,

E singurul ce nu vorbeşte cu şoapte,

Ci îşi strigă cu putere oful,

Cu speranţa că I seva schimba traiul.

Dară cucul e o pasăre supărată,

Şi de aceea îi cântă oful ziua toată,

Însă e iubit şi apreciat,

De toţi cei care păna acum l-au ascultat.

De-ar fi cucul pasăre negrăitoare,

Padurea ar fi lipsită de rumoare,

Şi s-ar afunda în desimea copacilor,

Plângând după dorul pitpalacilor.

2.07.2014

Carausii

Cărăuşii

Descusută,o istorică legend a relatat,

Că în vremea ploioasă, lumea nu e curioasă,

Despre vietăţile marunte şi cu gândul îndreptat,

La disipirea norilor, micii cărăuşi îşi construiesc de zor o casă.

Negri cu picioruşe şi cu antenele la înaintare,

Celibatarele vieţuitoaretrudesc cu spor,

Să monteze un loc numai a lor,

Fabricat din pământ împovărat de sudoare.

Însă legenda ne vorbeşte despre hărnicie,

Despre truda colateralăa tuturor voinicilor,

Cu şase picioare şi cu boabele de firmituri de bucurie.

Mărşăluiesc alarmant de dulce printre straturile florilor,

Cărăuşii dansează hora prichindeilor de seamă,

Încercuiesc vijelios pământul pe care îl cercetează,

Şi iată că hărnicia lor nu e deloc o glumă.

Deşi drumul spre movila hambar pare anevoios,

Curioşii mercenari îi privesc în stil maiestos,

 Căci aşteaptă momentul prielnic,

Când vor da buzna peste al lor sălaş mic.

Dar trecând de la vechea istorisire,

Ne îndreptăm atenţia către prezenta întâmplare,

Care se narază nu în stilul unei cercetări literare,

Ci dimpotrivă, ca o obişnuită povestire…

5.06.2014