Placuta trufiei

Plăcuţa trufiei

Înclinat de un gând viteaz,

Statul celui din privaz,

Se congestionează către vraful de praz,

Şi se bucură întru totul de al său răgaz.

De a savura din plin gustul acelui sentiment,

Neîmbătrânit la chip şi zvelt ca un paltin,

De dor, sădit în cuget şi plămădit din lut divin,

Să dezrobească sufletul din plasa negrului ornament.

Dar dorul se înscăunează pe al sufletului schelă,

Cercetează gămăliile cutiei cu aţe părtinitoare,

Se supune regulilor de înviorare a coatelor fală,

Punându-se liant într-a maselor dureri copleşitoare.

La a sa poartă descuiată şade o prăpastie înaltă,

Ce nu se îndepărtează din sfera tainicului,

Fără urări de conlucrări din partea sfetnicului,

Care mărşăluieşte printre şarada dreaptă şi neclintită.

Dar el, dorul nu s-a schimbat defel,

Mai rău, s-a apucat să cânte un bocet,

S-a lâncezit printre sloiurile glasului cochet,

Rupând lanţul furiei niţel.

Tot el, dorul, s-a încotroşmat cu o blană de vidră,

Şi iese la plimbare mai fălos ca la înmormântare,

Şi la ceas de sară, se repede să mai găsească o cioară,

Ca să o hulească şi să-i dea o dumă tare.

Supărat de o întâmplare care şi azi doare,

Dorul s-a cutremurat la auzul unei vioare,

S-a ascuns într-un mantou mai sobru,

Şi a căutat să fuzioneze cu un liman ce nu îi păru,

A fi articulat cu jale şi nici cu soare,

S-a jucat cu ielele cu voale,

Şi s-a ales cu o boală ce leac nu are,

Care te linşează rapid, fără să te întorci din cale.

Azi, dorul se îndreaptă neputincios,

Către locul sfidării lăuntricului uman,

Se zbate mâhnit între pereţii locaşului din iad, cel mai de jos,

Ferit de orice rază de lumină, abolit de fericire şi fără tavan.

Aici, în iadul jarului aprins pe rugii suferinţei,

El, dorul, nu reuşeşte să dea bineţe trufiei,

Şi se proslăveşte-n faţa ei,

Căzându-i la picioare şi udându-le cu lacrimile căinţei.

Ajuns pe al pragului umed mormânt,

Nu mai străluce ca şi un falnic bard,

Trupul îi este înţepenit în al sicriului jurământ,

Urlând din răsputeri că i se pune mărirea în gard.

Desfiinţat ca şi sentiment protectiv,

Dorul a intrat în lumea drepţilor,

Rupând din jarul inimii harul descriptiv,

Mesajul firii sale  afişat pe plăcuţa trufiei, tuturor.

27 .02.2013

Cariul din inima

Cariul din inimă

Arde în el flacăra visului,

De a fi alăturea de cea care i-a plătit taxa morţii,

Şi vânează clipa când strigarea mortului,

Nu va înfricoşa nicio cugetare a firii.

Dar ea păşeşte liberă prin palatul încrâncenatei morţi,

Dă jalbă celor care şi-au făcut zălog pe la porţi,

Cercetează fastul preamărit din altarul încremenirii,

Şi se face puntea salvatoarea omenirii.

Inima lui e arsă de jarul respingerii ei,

Şi e momită de candoarea zilniciei,

De a pătrunde întru totul în misticul tărâm,

Şi să o înţeleagă pe fata care e aprigă în al său hatâr.

Benevolă, ea ştie să se sălăşluiască în străfundul inimii lui,

Să-i povestească neroziile ce se abat asupra muritorilor,

Să-i tăgăduiască că-n suflarea lor,

Arde patima strălucitului caier al demonului.

Îi sădeşte în al său cuget, uitarea firii omeneşti,

Îl îndrumă către aleele zdrăngănite de cetele obşteşti,

Deodată tresare înspăimântat şi rugător,

Se pleacă în faţa ei şi îi zice să-l descânte de glasul plângător.

Dar fata nu-l ascultă şi mereu taina şi-o ascunde,

Îl proclamă prinţ al celor care,

Cândva au mers pe aceleaşi trepte crescânde,

Şi acum se dau de-a tumba în slava firii care moare.

Plăcerea de a savura puterea macabră,

Îl împovărează de gândul că nu a săvârşit,

Tradiţia încoronării cu ceremonialul preaslăvit,

Să fie prinţul firii neacaparate de duhul humei din umbră.

Dar ea îl zgândăreşte şi întruna îi mărturiseşte ,

Că starea în care se află se datorează,

Dorinţei sale de a iubi o fată ce nu trădează,

Taina care-l macină, cuprinsă în cunoştinţele acelei fete.

El nu renunţă şi caută calea,

De a păşi în sfera atemporală,

Să balanseze talerele dreptăţii şi al duhului nemuririi ca marea,

Şiinţă ce zdruncină fiinţa corporală.

Paşii săi sunt împiedicaţi de refuzul fetei,

De a-l iniţia în ţara Soarelui Apune,

Căci moartea e insolita jertă în rugăciune,

Admisă în lumea pură a tainei.

Şi totuşi sufletul lui e ros de cariul neputinţei,

De a stăpâni creaţia aceasta divină,

Cu toate ascunzişurile fine ale fetei,

Care e mai presus de el şi se întrece în a sa taină.

12.02.2013

Gateala de dimineata

Găteala de dimineaţă

Primeniţi cu ajutoare,

Ce se rumenesc curând în cuptoare,

Ne destindem la ceas de ziuă,

Cu găteli care să vă placa şi vouă

Ne înşiruim printre masa îmbelşugată,

O cercetăm cu privirea luminată,

Ne încumetăm la a prepara delicii

Ca să mulţumim toţi invitaţii.

Cântul ne e ruga în sălaşul bucătăriei,

Cu toţii se îndestulează de a lumii bucurie,

Ne îndrumă paşii către praznicul fericirii.

Adunaţi într-un suflet pe a inimii palpitaţii.

Invioraţi de dimineaţă de apetisantele meniuri,

Rostite şi telespectatorilor cu aceleaşi tresăriri,

Ne punem să gătim supe, sufleuri, fripturi,

Ca mai apoi sa ne îndulcim cu plăcinte, tarte şi torturi.

Glasurile vivace antrenează toata sala cu oaspeţi,

La joc şi la horele străbune,

Ca mai apoi să-şi amintească cu doruri fierbinţi,

Că au fost vrednici să pătrundă în acele umane taine.

Gheorg le e naşul tuturor,

Şi nu se lasă până când, mâncarea lui,

E modelul de urmat pentru fiecare telespectator,

Ce o să hrănească alte guri şi să mărească meniul lui.

Gheorg e un deocheat, îi descoase şi le împarte

Invitaţilor săi populari câte o sarcină de gătit,

Iar cantecul popular râvnit de toţi să transmită fiecarui frate,

Un  gând bun şi să nu aibă nimic cu nimeni de împărţit.

Acesta-i Gheorg al nostru,

Favoritul postului nostru,

Etno tv, care de dimineaţă ne transpune,

În lumea tradiţiei, ce sperăm ca nu va apune.

Şi si-a propus să nu decadă,

Din a sa strălucire matinală,

Mereu să vină cu idei inovative în a casei găteală,

Să se înrâurească în inimile celor care nu au nicio tăgadă.

Cu drag,

Pentru Etno tv

6.02.2013

Mocanu Gabriela

Culcusul

Culcuşul

Frigul caută o frunză tranşată de vântul viforos,

Şi se înduplecă  s-o pună jos,

Fără să fie lovită şi o piteşte,

Peste un trup de mort şi zoreşte,

Să adune alte frunze goale peste locurile care,

Stau să se dărâme peste singurătatea lumii,

Şi se vaietă întruna că nu s-a trezit nicio pasăre,

Să-i plesnească în urechi cântecul izbânzii.

Lângă trunchiul de copac se oboseşte un copil,

Să-şi găsească un culcuş pentru o seară cu ger năprasnic,

Bolboroseşte codrului o doină şi-l întreabă ca un senil,

De ce totul se roteşte în capul lui ca şi nebunia unui vârstnic.

Codrul nu-l ajută să descânte ceasul,

În care tatăl său l-a făcut să-şi plece capul,

Şi să se avânte în vijelia drumurilor strâmte,

Ca să-şi simtă suflul apăsat de  a frigului  valuri caste.

Pribegind prin desişul dumbrăvii nepăsătoare,

Căută cu ochii să cuprindă frăzegimea unei saltele,

De licheni şi de vreascurile ciuntite de a vânturilor boltire,

Să-şi procure un pătuc şi un somn profund între recile stele.

Freamătă la gândul că-n curând o să i se usuce,

Ochii de atâta amărăciune şi se întinde să se culce,

Dar nu poate că-l înţeapă frigul priponit într-a lui coastă,

Încât copilul crede că-i  muşcat de o întreagă haită.

Dar cu haina lui de iarnă nu poate să răzbată,

Într-un timp lovit de un  ger hidos şi a sa faţă,

E străpunsă de fiorduri gheţuroase şi nu poate să le topească,

Că-i pătruns cu totul într-a morţii faţă, fără să-i crească,

Deasupra culcuşului îngheţat, un noian de doruri, de înviat ,

Şi morţii răpuşi de a gerului spiriduş,

Să nu răsune în anonimat, copilul trist şi îngândurat,

Privigheat doar de răbufnările unui vifor fără al său tuş.

Frigul pare că l-a dus în lumea visului cu soare,

Unde ştie că o veselă cântare,

O să-i mângâie durerea ce l-a îndemnat să-şi zorească,

Paşii trepidaţi către o nouă casă sufletescă.

Dar lăsat în tagma lui, fără ceasul vrednic de repetat,

Mersul umbrei ce s-a înhăitat cu lungimea drumului,

A ajuns în luminişul luciferic şi s-a antrenat,

Să-şi găsească un adăpost până la ceasul întunericului.

Vântul pare că i-a dezgolit şi curajul de socotit,

Timpul cât a mai rămas până când el, copilul,

Se va vedea tras de un car cu scânduri şi copleşit,

De acel duh putrezit, s-a întors din ghearele hainului.

Şi a devenit pe loc, străinul de la început.

Dormitând pe culcuşul de licheni,

Şi zbierând dupa timpul cu lumeni,

Inundat de lumina ceasului trecut.

31.01.2013